Recentele atacuri ale lui V. Putin și a altor oficiali ruși la adresa doamnei Maia Sandu, noul președinte ales al Republicii Moldova, care a reiterat necesitatea retragerii trupelor ruse de ocupație din Transnistria, impune imperios o abordare nouă a problemei prezenței militare ruse în Moldova.

O nouă abordare a subiectului este necesară nu doar pentru că în fruntea Moldovei vine un nou președinte care vede altfel decât predecesorul său interesele Moldovei și politica ei externă, dar și pentru că în ultimii ani coloana a 5-a a Rusiei în Moldova, în frunte cu Igor Dodon, s-a consolidat, iar la Tiraspol se aud din nou voci despre ”necesitatea sporirii numărului trupelor ruse ”de pacificare” în Transnistria.

Schimbarea politicii Chișinăului față de problematica prezenței trupelor ruse de ocupație pe teritoriul Republicii Moldova trebuie să înceapă, în opinia noastră, cu derusificarea terminologiei utilizată cu privire la aceasta. Despre aceasta autorul acestor rânduri a vorbit și cu alte ocazii, dar din păcate observațiile făcute la acest subiect au rămas fără atenție. Autorităţile de la Chişinău cât şi analiştii politici, jurnaliştii continuă să utilizeze neadecvat termenele de „trupe de menţinere a păcii” sau „trupe de pacificare” pentru trupele ruse din Transnistria.

Această terminologie a fost utilizată inadecvat de Rusia de la bun început pentru a-şi justifica intervenţia armată de partea separatiştilor transnistreni în anii 1991-1992. Autorităţile moldoveneşti, precum şi mass-media moldovenească au preluat-o însă fără nici un fel de rezerve, deşi trupele ruse din Transnistria nu au avut niciodată statut de trupe de menţinere a păcii și nici rol de pacificatori. Acestea au luptat împotriva Republicii Moldova în războiul moldo-rus de pe Nistru, iar după semnarea Acordului Snegur-Elțin din 21 iulie 1992, s-au transformat într-un scut de protecție pentru autoritățile separatiste din Transnistria.

În anii 1992-1995 diplomaţia rusă a depus eforturi considerabile pentru ca organizațiile internaționale și opinia publică internaţională să recunoască trupelor ruse din zonele de conflict din teritoriile ex-sovietice statutul de trupe de „menţinere a păcii”, dar fară succes. Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi OSCE au refuzat să acorde Rusiei mandat pentru operaţiunile sale de “pacificare” din spaţiul post-sovietic, considerându-le drept unul din mijloacele Moscovei de promovare a unei politici neo-imperiale. În cadrul dezbaterilor din cadru ONU şi OSCE, precum şi al conferinţelor internaţionale consacrate pacificării, diplomaţii şi experţii occidentali subliniau faptul că practica de pacificare rusă nu corespunde standardelor OSCE/ONU. De regulă se indicau următoarele deosebiri:

- în ”operaţiunile de menţinere a păcii” rusești participă forţe ale părţilor aflate în conflict (Transnistria, Osetia de Sud);
- pretinsele trupe ruse de pacificare sunt părtinitoare, luând  apărarea doar uneia dintre părţile aflate în conflict (celor proruse);
- în unele cazuri pretinsele trupe ruse de pacificare au fost introduse în zonele de conflict doar la solicitarea uneia dintre părţi (Tadjikistan);
- unele operaţiuni ruseşti se iniţiază pentru a susţine forţele pro-ruse care suferă înfrângere în conflict sau pentru a întări poziţiile Rusiei în zonele de conflict;
- lipseşte controlul din partea organizaţiilor internaţionale asupra operaţiunilor ruse de menţinere a păcii.

În documentele Reuniunii Consiliului de Miniştri al CSCE/OSCE de la Roma din decembrie 1993 s-au stabilit următoarele opt principii care trebuie să se afle la baza activităţii forţelor de menţinere a păcii: respectarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a statului pe teritoriul căruia sunt dislocate; acordul părţilor; imparţialitatea; caracterul multinaţional; mandat concret; transparenţa; legătura organică cu procesul politic de soluţionare a conflictului; plan de retragere ordonată.

Dacă raportăm aceste opt principii la pretinsele trupe de pacificare din Transnistria, vedem că, pe lângă faptul că acestea nu au un mandat internaţional, acestea nu au un caracter multinaţional, nu sunt imparţiale, la operaţiune participă trupele statelor aflate în conflict (Rusia şi Moldova), operaţiunea de „pacificare” nu este transparentă; în sfârşit, pentru că operaţiunea nu este limitată în timp, trupele nu au un plan de retragere ordonată.

Luând în considerare cele menţionate mai sus, ne întrebăm pe cât de îndreptăţite sunt autorităţile moldoveneşti, dar şi jurnaliştii, analiştii politici moldoveni să numească pretinsa operaţiune din Transnistria drept „operaţiune de pacificare”, iar pe trupele implicate în ea drept „trupe de pacificare” ori „trupe de menţinere a păcii” ?

În opinia noastră trupele ruse şi transnistrene din Transnistria (înarmate şi antrenate de Moscova) au cu totul alt caracter decât cel pe care-l pretind. Şi anume, acestea nu sunt altceva decât trupe de ocupaţie și ar fi de dorit ca vorbindu-se despre ele să fie numite adecvat. Acum când nu doar președintele este nou ales, dar avem și nou Consilier de politică externă și Purtător de cuvânt al Președintelui, ar fi cazul cred ca aceștia să folosească terminologia adecvată atunci când vorbesc de trupele ruse de ocupație din Moldova.

Dacă recunoaştem adevărul că trupele ruse  dislocate pe teritoriul Moldovei sunt trupe de ocupație într-o cu totul altă lumină apare şi teritoriul pe care sunt dislocate aceste trupe – Transnistria. Dacă trupele ruse de acolo au statut de trupe de ocupaţie, este incorect să continuăm să numim Transnistria drept “regiune separatistă”. Termenul corect ar fi regiune ocupată, sau teritoriu ocupat de Rusia. Cu atât mai mult că, pe lângă pretinsele trupe ruse de pacificare, în regiune se mai află fără acordul expres al statului gazdă (Republica Moldova), aşa cum prevede practica internţională şi trupele Grupului Operativ de Trupe Ruse, care pretind a apăra depozitele fostei Armate a 14 a.

Pentru început să folosim adecvat termenul de teritoriu ocupat de Rusia pentru Transnistria, iar apoi să solicităm ca noul parlament să adopte și o Lege cu privire la teritoriul ocupat de Rusia, așa cum a procedat parlamentul georgian în octombrie 2008 cu privire la Abhazia. În plus, pentru a arăta că Guvernul este serios în abordarea sa cu privire la retragerea trupelor ruse, acesta ar trebui să solicite Rusiei și despăgubiri pentru ocuparea ilegală a Transnistriei. Pagubele aduse Moldovei  de ocupația rusă a Transnistriei timp de 30 de ani depășesc de câteva ori datoriile pretinsei ”RMN” către Gazprom.   

De fiecare dată când Chișinăul reiterează necesitatea retragerii trupelor ruse de ocupație din Transnistria la Moscova și Tiraspol se aud unele voci care spun că numărul ”pacificatorilor” nu trebuie redus, ci dimpotrivă – trebuie sporit până la 6 batalioane , așa cum prevede Protocolul nr. 1 al CUC, din 28 iulie 1992, prin care au fost introduse în Zona de securitate pretinșii pacificatori.

Pentru a contracara din fașă asemenea idei năstrușnice, Guvernul Moldovei ar trebui să anunțe foarte clar ”partenerii” ruși și comunitatea internațională că orice discuții despre sporirea numărului ”pacificatorilor” ruși în Transnistria va conduce la denunțarea  Acordului „Cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova” semnat de preşedinţii M. Snegur şi B. Elţin la  21 iulie 1992. Conform articolului 8, acţiunea acestui  Acord poate fi suspendată „prin acordul comun al părţilor sau în cazul în care una din părţile contractante o denunţă, fapt care implică încetarea activităţii Comisiei de control şi a contingentelor militare afectate acesteia” (vezi: „Moldova Suverană”, 23 iulie 1992).

Autorul acestor rânduri s-a pronunțat cu mai multe ocazii în favoarea denunțării Acordului Snegur-Elțin considerând acest pas drept calea cea mai eficientă pentru Moldova de a-şi elibera teritoriul naţional de trupele ruse de ocupaţie. Denunţarea ar acorda trupelor ruseşti din regiune statutul legal pe care acestea îl au în realitate – de trupe de ocupaţie și Rusia nu ar mai putea pretinde că-și păstrează legal trupele în Transnistria. În al doilea rând,  denunţarea Acordului ar deschide perspectiva schimbării formatului operaţiunii actuale de „pacificare” din Transnistria sau transformării ei într-o operațiune de poliție civilă.

Necesitatea denunţării acordului Snegur-Elţin este importantă şi din cauză că Rusia, vorbind despre trupele sale din Transnistria, în mod intenţionat nu mai face o diferenţiere între aşa-numitele „trupe de pacificare” şi trupele din Grupul Operativ de Trupe Ruse din Transnistria (GOTR). Opinia publică din Moldova şi cea internaţională este astfel dezinformată precum că nu doar „trupele de pacificare” dar şi cele din GOTR s-ar afla cu acordul Guvernului RM în Transnistria.

Inclusiv președintele Putin dezinformează opinia publică în acest sens. În  timpul conferinţei sale de presă din 17 decembrie 2020, comentând solicitarea președintelui Maia Sandu ca Rusia să-și retragă trupele din Moldova, Putin a declarat: ”Maia Sandu, în calitate de reprezentant al unei forţe politice, nu a spus nimic nou, noi demult auzim declaraţiile liderilor occidentali despre necesitatea retragerii contingentului nostru de pacificatori. Maia Sandu este preşedinte al Republicii Moldova, dar este şi cetăţeană a României. În general, noi suntem pentru retragerea pacificatorilor (ruşi), dar după ce va fi creată o situaţie favorabilă, va fi stabilit un dialog decent între Transnistria şi cealaltă parte a Moldovei, atunci când se va merge pe o cale paşnică de aplanare a situaţiei’. În continuare Putin a deplâns eșuarea semnării așa-numitului Memorandum Kozak, uitând că acel document avea scopul de a legifera prezența a 2000 de militari ruși pe teritoriul Moldovei până în 2020 și demilitarizarea completă a Moldovei.

Din păcate, şi unii experţi de la Chişinău, vorbind despre trupele ruse din Transnistria, nu fac o diferenţiere între aşa-numitele „forţe de pacificare” şi trupele GOTR, contribuind la dezinformarea opiniei publice din Moldova şi internaţionale în ceea ce priveşte statutul trupelor ruse din Transnistria.

În opinia noastră, autoritățile moldovenești au un suport legal foarte solid pentru a denunţa Acordul din 21 iulie 1992 :  hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din 8 iulie 2004, pronunţată în cazul Ilaşcu şi alţii versus Moldova şi Rusia, care printre altele, constată că Rusia nu doar a susţinut (susţine) militar, politic şi economic separatismul transnistrian, ci şi că „a redactat” Acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992 şi pe care „l-a semnat ca parte” ( vezi paragraful 381 din Hotărâre);  încă în 1999, la summitul OSCE de la Istanbul, Rusia și-a luat angajamentul de a-și retrage trupele și munițiile din Transnistria, însă nu și l-a respectat; în iunie 2018, Adunarea Generală a ONU a adoptat o rezoluție care face apel la Federația Rusă să-și retragă militarii din Republica Moldova.

Pe parcursul anilor Chişinăul a fost sfătuit de către statele occidentale să nu denunţe Acordul Snegur-Elţin, pentru a nu-şi tensiona relaţiile cu Rusia şi pentru că denunţarea, chipurile, ar putea conduce la un nou conflict pe Nistru. După cum arată însă experienţa Georgiei, „sfaturile” emisarilor ocidentali uneori trebuiesc ignorate, mai ales dacă aceştia privesc noile state independente drept monedă de schimb în relaţiile dintre marile puteri şi Rusia. În acest context considerăm necesar să amintim că anumiţi emisari occidentali au sfătuit şi Guvernul Georgian să nu denunţe acordurile ruso-georgiene privind prezenţa „pacificatorilor” ruşi în Osetia şi Abkhazia pentru a nu irita Rusia. Prezenţa „pacificatorilor” ruşi însă nu numai că nu a împiedicat Rusia să invadeze Georgia, dar a servit tocmai pretextul necesar pentru a o invada. În noiembrie 2009, Gika Bokeria, ministru adjunct de externe al Georgiei, fiind întrebat în cadrul unui interviu („Kommersant-Vlasti”, 23 noiembrie 2009) care au fost greşelile Guvernului georgian în august 2008 a răspuns: „Noi acordam multă atenţie cum vor fi apreciaţi paşii noştri pe plan internaţional. Şi când s-a pus problema, cât timp vom mai menţine în mod legitim pe teritoriul nostru aşa numiţii pacificatori ruşi, unicul factor, care a redus la zero această chestiune a fost reacţia partenerilor noştri occidentali. În rezultat noi ne-am abţinut de la ieşirea din acele acorduri şi să spunem lucrurilor pe nume. Noi ne-am temut că acest lucru va putea fi folosit împotriva noastră. Şi am greşit…” În continuare fiind întrebat dacă crede că Georgia ar fi putut obţine evacuarea „pacificatorilor” ruşi din Georgia, Bokeria a răspuns: „Probabil că nu, dar situaţia ar fi fost puţin diferită, iar poziţia noastră ar fi fost cu mult mai clară. Acestea ar fi fost trupe străine fără statut pe un teritoriu suveran. Şi atunci nu ar mai fi fost întrebări. Da, noi consideram că acţiunile pacificatorilor nu pot fi justificate nici într-un fel: de-a lungul multor ani acestea au încălcat flagrant toate obligaţiile şi s-au plasat însăşi în afara acelei protecţii, de care trebuie să se bucure toţi pacificatorii. Chiar si acum singura justificare formală a autorităţilor ruse [pentru care au invadat Georgia – aut.] este aceea că ele şi-au apărat pacificatorii. Şi chiar dacă nici misiunea sponsorizată de UE nu a reuşit să demonstreze că noi i-am atacat primii pe pacificatori, această cvasi-legendă continuă să existe”.

Evident că denunţarea Acordului din 21 iulie 1992 trebuie să fie însoţită de o declaraţie politică în care conducerea Moldovei (pentru a nu fi acuzată de autorităţile separatiste de la Tiraspol şi de Rusia de intenţii revanşarde) să explice foarte clar, cel puţin, trei lucruri:

1) denunţarea Acordului nu înseamnă în nici un caz că Chişinăul doreşte o reluare a ostilităţilor şi că acesta continuă să considere negocierile drept singura cale de reglementare a conflictului;
2) denunţarea Acordului este rezultatul ineficienţei operaţiunii „de pacificare” de la Nistru şi Chişinăul doreşte un nou format al ei la care ar participa forţe ale ţărilor membre ale UE şi NATO;
3) retragerea trupelor ruse din Moldova conform angajamentelor luate de Rusia la Istanbul înseamnă retragerea atât a trupelor din cadrul GOTR şi din forţele de „pacificare” ruseşti, cât şi a armamentului greu transmis de Rusia pretinsei „rmn”.

Suntem conştienţi că utilizarea corectă a terminologiei faţă de trupele ruse dislocate pe teritoriul Moldovei şi faţă de Transnistria poate conduce la o tensionare a relaţiilor cu Moscova. Depinde însă foarte mult de tonul în care vom spune lucrurilor pe nume. Japonia, de exemplu, susţine în mod oficial de peste 70 de ani că insulele ei Hokkaido (Kurile de Sud) se află sub ocupaţia Rusiei, şi acest lucru nu o împiedică să aibă relaţii cu Moscova în cele mai diverse domenii.

Chiar dacă declararea Transnistriei drept zonă sub ocupaţie rusească va fi întâlnită cu ostilitate la Kremlin, credem că a venit timpul să spunem lucrurilor pe nume. Dacă nu avem curajul noi să facem acest lucru  nu o va face nimeni pentru noi.  

Mihai Gribincea,

Doctor în istorie, editor al lucrării ”Trupele ruse de ocupație  în Republica Moldova, Culegere de documente și materiale. Vol. 1, Cartier, Chișinău, 2020 (880 p.)