de Bogdan Aurescu, ministrul Afacerilor Externe al României 

Lordul Palmerston (1784–1865) spunea în 1848 că doar interesele sunt eterne și obligația de a le apăra, în timp ce alianțele și inamicițiile sunt trecătoare (We have no eternal allies, and we have not perpetual enemies. Our interests are eternal and perpetual, and those interests it is our duty to follow).

Lumea s-a schimbat de la mijlocul secolului XIX și epoca marilor imperii a făcut loc, treptat, unei lumi sau, cel puțin, unei comunități internaționale care tinde să se ordoneze, încă imperfect, în funcție de o serie de valori comune, definite prin formarea și consolidarea sistemului multilateral așa cum îl cunoaștem astăzi. Procesul nu e liniar și a fost însoțit de convulsii geo-politice majore.

Evident, interesele și obiectivele statelor nu au dispărut nici astăzi, și nici competiția sau rivalitățile regionale sau sistemice. Dar lecțiile istoriei au demonstrat că acestea trebuie realizate sau exprimate prin mijloace care asigură cât mai amplu pacea, securitatea și prosperitatea cetățenilor. Costul urmăririi intereselor cu orice preț și prin orice mijloace a fost decontat în pierderi umane și materiale ireparabile și prin violențe inimaginabile, inclusiv sub forma unor dictaturi de lungă durată. Nici în prezent abordările unilaterale și recursul la forță nu au efecte diferite. Totodată, simpla afirmare a obiectivelor naționale nu mai este suficientă într-o lume globalizată și profund interdependentă. Este necesar un efort de adaptare care să permită, la un nivel fără precedent în istorie, sinergii între pozițiile și eforturile statelor cu valori similare. Punem în valoare convingeri durabile, nu poziționări tranzitorii. Acest lucru are impact asupra modului în care se construiește politica externă și de securitate a unui stat.

Pentru România, urmărirea obiectivelor și intereselor sale este inseparabilă de valorile unei societăți libere și democratice, de respectul pentru statul de drept, dreptul internațional și atașamentul profund pentru multilateralism.

Alianțele și parteneriatele noastre reflectă nu o conjunctură sau circumstanțe punctuale, ci valori perene care animă o comunitate. Continuitatea și persistența acestor valori devine principalul liant dintre România și cei cu care împărtășește obiective și formate de colaborare. E un adevărat cerc virtuos, posibil numai dacă valorile și principiile cu care comunitatea și statul respectiv operează rămân centrale și sunt respectate.

Este motivul pentru care creșterea rolului și profilului României în Uniunea Europeană și în NATO, aprofundarea și dezvoltarea Parteneriatului Strategic cu Statele Unite ale Americii, care formează triada de bază a politicii externe a României, nu sunt alegeri potrivite unui moment istoric singular, ci reprezintă o contribuție la o arhitectură complexă și solidă de valori durabile, devenind pilonii fundamentali ai politicii externe a României, alături de atașamentul profund al țării noastre pentru multilateralism, respectul dreptului internațional, promovarea valorilor democratice.

Acești piloni reflectă o coerență durabilă a României, iar întreaga logică de politică externă a României este bazată pe interdependența și compatibilitatea structurală ale acestora, care trebuie menținute, inclusiv prin eforturile constante ale țării noastre.

Promovarea rezilienței legăturii transatlantice

În mod firesc acțiunea diplomatică a României se adaptează activ la dinamica evoluțiilor și tendințelor la nivel global, chiar dacă fundamentele rămân aceleași.

NATO se apropie de finalul unui proces de reflecție politică privind modul cum va arăta în următorii zece ani, ce va fi eventual continuat prin elaborarea unui Nou Concept Strategic, iar UE se pregătește pentru o dezbatere privind viitorul său, prin Conferința privind Viitorul Europei. Este în interesul României ca aceste procese să genereze adaptarea celor două organizații la provocările prezente și viitoare, dar cu menținerea elementelor fundamentale care le fac viabile și care stau la baza apartenenței României la acestea.

România nu este un spectator pasiv al acestor transformări, ci un actor implicat pentru apărarea intereselor sale naționale, în beneficiul direct al cetățenilor săi, continuând rolul avut, spre exemplu, în timpul exercitării mandatului președinției Consiliului UE în primul semestru al anului 2019.

În ceea ce privește, soliditatea, coerența și reziliența relației transatlantice, acestea nu sunt obiective doar în interesul României, ci ale tuturor statelor membre, precum și ale Uniunii ca întreg.

Este o realitate obiectivă, indiferent de retorică, faptul că, pe cont propriu, UE și statele membre nu pot gestiona provocările pe care o lume în schimbare le aduce. Este o realitate, inclusiv pentru cei mai puternici economic și militar, că doar împreună pot asigura perpetuarea ordinii internaționale bazate pe reguli sau, acolo unde este necesar, reformarea ei, astfel încât valorile care fundamentează ,,Occidentul”  – cu tot ce incumbă această noțiune, respectiv democrație, stat de drept, economie de piaţă, drepturile omului – și interesele acestuia să fie reflectate adecvat.

Aceasta nu înseamnă că trebuie trecute cu vederea interesele individuale ale partenerilor transatlantici sau diferențele de abordare și de priorități, ci că diferențele trebuie gestionate, iar problemele rezolvate, de o manieră în care capacitatea de cooperare și coordonare ulterioară să rămână intactă sau, mai mult, să devină mai bună.

Pentru aceasta sunt necesare eforturi ale tuturor. România acționează și se poziționează sistematic într-un mod constructiv, de natură să faciliteze armonizarea pozițiilor în cadrul relației transatlantice.

România a susținut constant, și o va face în continuare, că legătura transatlantică este de importanță vitală pentru societatea occidentală, UE și SUA făcând parte din aceeași comunitate de securitate și valori, iar ceea ce apropie cele două maluri ale Atlanticului este mult mai important și profund decât unele diviziuni punctuale, de moment.

Această abordare este și în interesul tuturor celorlalți susținători ai acestei ordini, conștienți că doar mobilizarea eficientă a resurselor celui mai puternic parteneriat din lume poate asigura perpetuarea ei. La nivel global, o competiție a modelelor și viziunilor normative este compatibilă cu dialogul doar dacă normele fundamentale sunt respectate. Rolul pe care NATO și UE îl joacă în acest sens este esențial. Este simultan o arhitectură de apărare a intereselor occidentale într-un spațiu normativ global, dar și o voce în favoarea unor drepturi universale și a unor interacțiuni bazate pe reguli.

În cadrul consultărilor politice cu secretarul de stat Michael R. Pompeo, pe care le-am avut recent la Washington, am pledat exact pentru o astfel de abordare. Am efectuat această vizită la invitația secretarului de stat american inclusiv în contextul în care, în acest an, se împlinesc 140 de ani de relații diplomatice româno-americane, și am avut prilejul efectuării unei evaluări, la nivel înalt, a stadiului Parteneriatului Strategic, în baza obiectivelor definite prin Declarația Comună a Președinților Klaus Iohannis și Donald Trump din august 2019. Am pus în evidență în cadrul convorbirilor progresele și realizările considerabile obținute în cursul anului 2020, și am aprofundat discuțiile cu privire la evaluarea stadiului și prioritizarea proiectelor de interes comun pentru perioada următoare, având în vedere obiectivul extinderii și aprofundării cooperării bilaterale în 2021, când va fi marcată cea de-a 10-a aniversare a adoptării Declarației Comune privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii.

Nu am îndoială că aceste procese vor continua în relația cu noua Administrație de la Washington. Președintele ales Joseph R. Biden a fost în mod constant unul dintre cei care au susținut cu ardoare abordarea de echipă, deschisă și constructivă, în relațiile transatlantice. Experiența sa politică îi permite o înțelegere a importanței Flancului Estic al NATO și a rolului esențial pe care îl joacă Marea Neagră în acest sens, iar în relația cu România, pe care o cunoaște, inclusiv ca urmare a rezultatelor vizitelor sale în România din 2009 și 2014 și a întâlnirii cu Președintele Iohannis din septembrie 2015, va potența aprofundarea Parteneriatului Strategic. De altfel, Declaraţia Comună privind Parteneriatul Strategic pentru Secolul XXI între România şi Statele Unite ale Americii din 2011, adoptată în aceeași zi cu semnarea Acordul între România și SUA privind amplasarea în România a sistemului de apărare al Statelor Unite împotriva rachetelor balistice, pe care am avut onoarea să le negociez în numele României, a fost încheiată în perioada Administrației Obama-Biden.

Un alt exemplu recent şi profund sugestiv de materializare pragmatică a legăturii transatlantice, în pas cu provocările vremii şi, totodată, axat pe modelarea unui viitor mai bun, este Iniţiativa celor Trei Mări (I3M), al cărei summit virtual s-a desfăşurat în octombrie, la Tallinn. România a susţinut, încă din etapele pregătitoare ale Summit-ului şi Forumului I3M de la Bucureşti din anul 2018, că domeniul conectivităţii este de importanţă strategică atât pentru UE şi statele membre participante la I3M, cât şi pentru SUA. Mai mult, fapt evidenţiat în numeroase ocazii de Preşedintele României, conectivitatea trebuie să fie o temă de importanță strategică transatlantică, întrucât ea poate stimula dezvoltarea economică a ariei geografice a I3M, poate ajuta la atingerea convergenţei şi realizarea coeziunii europene, dar poate contribui şi la rezilienţa economică şi sporirea securităţii acestor state, în faţa unor riscuri importante percepute similar de SUA şi de UE.

Mesajele transmise de toţi liderii participanţi la Summit-ul de la Tallinn, şi în primul rând de secretarul de stat american şi de vice-preşedintele Comisiei Europene, Margrethe Vestager, au reconfirmat abordarea pe care România a promovat-o constant privind dezvoltarea I3M pe mai departe. Pentru România sunt o prioritate investiţiile în proiecte majore de infrastructură, care au impact strategic prin interconectarea axei N-S, în primul rând Rail2Sea şi Via Carpathia. Suntem gata să lucrăm cu celelalte state I3M, cu partenerii americani şi europeni, cu instituţiile financiare internaţionale şi investitorii privaţi, pentru a pune în practică aceste două proiecte fanion şi a confirma astfel, în mod pragmatic şi în beneficiul cetăţenilor din Europa Centrală şi de Est, beneficiile unei colaborări transatlantice strânse.

Am promovat platforma I3M și cele două proiecte majore și în discuţiile mele cu secretarul de stat Pompeo, în cadrul cărora conectivitatea a beneficiat de o atenţie aparte și am solicitat să fie luată în considerare o investiție americană consistentă pentru realizarea lor.

Rolul UE la nivel global și reziliența strategică

Proiectul european de integrare aduce inevitabil în atenție toate dimensiunile sociale, de la economie, tehnologie, știință și cultură la politică externă și de securitate. Crizele succesive prin care Uniunea Europeană a trecut în ultimii ani – criza economică din deceniul trecut, criza monedei euro, problema migrației, crizele și conflictele din vecinătate, precum Ucraina și Siria, crizele din Sahel și Africa de Nord, astăzi pandemia de COVID-19 etc. – au generat nevoi de adaptare și revigorare a Uniunii.

În plus, o lume în schimbare presupune accentuarea competiției globale și emergența unor actori noi sau care revin asertiv pe scena globală și care contestă nu doar interesele UE și NATO, ci și modelul de societate și normele pe care le reprezintă.

Se pune astfel inclusiv problema rolului pe care UE trebuie să îl joace în lume, cum anume văd statele membre rolul UE în această lume în schimbare, cum poate acest rol servi mai bine, în limitele de acțiune stabilite de tratate, interesele tuturor cetățenilor europeni.

În acest context, în dezbaterea din interiorul Uniunii, a apărut ideea de autonomie strategică, ca modalitate de conturare mai clară a unui rol propriu. Conceptul ca atare nu este complet definit încă, de unde utilizarea în paralel a mai multor identificatori – precum autonomie, suveranitate sau responsabilitate. El a fost utilizat inițial în domeniul securității și apărării, unde, în ciuda interpretărilor extensive ale unora, el trebuie folosit, din punctul de vedere al României, în parametrii capacității Uniunii de a acționa, de câte ori e posibil, în coordonare, cooperare și complementaritate cu partenerii săi, între care un rol special îl joacă SUA și NATO, și, atunci când e necesar, pe cont propriu.

Evoluțiile ulterioare, nu în ultimul rând crizele, inclusiv cea generată de COVID-19, au arătat că dincolo de domeniul securității și apărării – unde dezbaterea implică automat o discuție despre armonizarea ambițiilor Uniunii ținând cont de nivelul de coordonare și cooperare cu NATO – alte domenii prezintă interes, poate chiar mai pregnant, pentru dezbaterea privind autonomia strategică, precum cel financiar, economic-industrial, științific și tehnologic sau sanitar.

Discuția despre autonomie implică automat discuție despre solidaritate, care este o consecință a consolidării rezilienței, dar mai ales despre subsidiaritate. Promovarea unor poziții comune într-un mod coerent și autonom presupune o atitudine solidară a statelor membre UE. Vorbim de fapt despre două fețe ale aceleiași monede, iar conceptul de autonomie trebuie discutat atât din perspectiva internă a UE, cât și din cea a acțiunii externe a Uniunii.

Din perspectivă internă, conceptul este legat de cel de reziliență, în măsura în care este vorba despre evitarea dependenței masive de actori externi care nu ne împărtășesc valorile și interesele în domenii precum industriile strategice, inclusiv de apărare, lanțurile de producție, digital, conectivitate, pe de o parte, și întărirea legăturilor cu partenerii și actorii like-minded.

În plus, dezbaterea privind autonomia se referă și la gradul de reziliență la nivel național și respectiv al Uniunii Europene și la modul de repartiție a competențelor între cele două niveluri în gestiunea unei situații cum este cea de criză. De exemplu, în cazul actualei crize pandemice, am realizat cu toții faptul că măsura în care statele membre sunt mai bine pregătite să facă față individual unei astfel de crize, influențează măsura în care Uniunea va fi mai bine pregătită să acorde asistență. Iar, ca o consecință directă, Uniunea Europeană poate ajuta la rândul său statele membre să fie mai bine pregătite – ceea ce a și dovedit prin pachetul financiar cuprinzând planul de relansare economică și bugetul multianual. Ca perspectivă de viitor, consolidarea gradului de pregătire a UE, în ansamblul său, va depinde și de  creșterea rezilienței sistemelor de sănătate naționale, iar proiecte de importanță majoră ca EU4Health, cu susținerea necesară, sunt esențiale în acest demers.

Ideea fundamentală este ca Uniunea, în ansamblu, să fie suficient de rezilientă pentru a menține funcționalitatea economică și a pieței comune, chiar și în condiții nefavorabile pe plan global, de exemplu pandemia prin care încă trecem.

Din acest punct de vedere, cred că trebuie să vorbim mai degrabă despre reziliența strategică a UE, un concept ce îl poate substitui parțial pe cel de autonomie.

Din perspectivă externă, Uniunea Europeană, care este prin natura sa multilaterală, dorește să își asume un rol de leadership global, are propriile interese de promovat, evident, în esență, interese comune ale statelor membre.

Eficiența promovării acestor interese depinde de solidaritatea statelor membre și de acțiunea lor unitară, care în schimb depind de sentimentul fiecărui stat membru că interesul identificat ca european reflectă și propriul interes național, iar aceasta presupune un exercițiu de negociere pe care statele membre să-l finalizeze cu bună credință. Pentru multe dintre statele membre, inclusiv România, un parteneriat transatlantic puternic și capacitatea crescută a NATO de a-și îndeplini sarcinile constituie interese centrale, nenegociabile, realitate relevantă și în context european.

UE este îndreptățită să își asume un rol de lider în domeniul relațiilor internaționale, atât prin prisma propriilor atribute (ponderea economică, dimensiunea populației și chiar forța militară deținută de unele state membre), cât mai ales prin prisma sistemului de valori care stau la baza sa (în principal conduita morală definită de apărarea drepturilor omului, statul de drept și modelul democratic).

România susține eticheta de „responsible global leadership” propusă de Comisia Europeană. Recunoașterea acestui rol de către ceilalți actori ai sistemului internațional depinde de capacitatea de a veni cu soluții, de a genera sprijin pentru acestea și de a contribui la implementarea lor de o manieră eficientă.

Un astfel de sprijin poate fi așteptat în primul rând din partea partenerilor cu valori similare, like-minded. Pentru acest motiv, construirea unui profil distinct european trebuie să aibă loc fără accentuarea diferențelor față de partenerii apropiați și în cadrul profilului mai larg al actorilor care fac parte din ceea ce am denumit “Occidentul” politic. O abordare diferită riscă să reducă în cele din urmă șansele de succes ale propriilor soluții și, mai departe, submina chiar profilul vizat.

Uniunea Europeană este, fără doar și poate, în tranziție. Oricare ar fi profilul internațional la care va ajunge, aceasta nu poate fi decât rezultatul unui proces de evoluție la care să se cupleze toate statele membre, iar România este interesată să participe la acest proces, prin exprimarea valorilor ce ne definesc și urmărirea intereselor naționale. Pentru ca evoluția să fie într-adevăr naturală, sănătoasă, iar rezultatele sale reziliente și durabile, ea trebuie să plece de la baze solide, adică de la o ordine globală normativă.

Pentru o țară cu geografia și datele României, mijloacele și răspunsurile la provocări și nevoi nu sunt limitate, ci potențate de acest cadru de referință. Credibilității vocii unei țări membre a Uniunii îi este conferită valoare adăugată pentru că influența ei se bazează pe factorul de multiplicare care este apartenența la UE și la setul de valori pe care-l implică ordinea globală bazată pe reguli.

Într-un moment în care presiunea asupra cadrului normativ global este ridicată, România este în inima unui cerc referențial formidabil. Menținerea și buna funcționare a acestuia rămân priorități existențiale pentru țara noastră, indiferent în ce aspect al relațiilor externe se manifestă.

Astfel, existența și menținerea unui cadru coerent în care și prin care România își formulează și urmărește prioritățile de politică externă este de natură să ne ofere o umbrelă de securitate și un spațiu de dezvoltare și prosperitate fără precedent.


Bogdan Aurescu este ministrul afacerilor externe din noiembrie 2019, funcție pe care a mai ocupat-o și în perioada noiembrie 2014 – noiembrie 2015. Din mai 2016 și până la finalul anului trecut, Aurescu a fost consilier prezidențial pentru politică externă.

De numele lui Bogdan Aurescu se leagă câteva rezultate de politică externă esențiale pentru România contemporană. În perioada 2004-2009 a fost Agentul României pentru Curtea Internațională de Justiție, coordonând activitatea echipei care a reprezentat România în procesul cu Ucraina de la Curtea Internațională de Justiție privind Delimitarea Maritimă în Marea Neagră, finalizat la data de 3 februarie 2009 cu un câștig de 79,34% din suprafața în dispută, adică 9700 km² de platou continental și zonă economică exclusivă care au revenit României. De atunci este cunoscut în spațiul public drept “eroul de la Haga”.

În perioada 2010-2011 a fost negociator-șef pentru România al Declarației Comune privind Parteneriatului Strategic dintre România și SUA al Acordului româno-american privind apărarea antirachetă.

Sursa: Caleaeuropeană.ro