Ce trebuie să învețe Ucraina din experiența soluționării conflictului transnistrean, potrivit jurnalistului ucrainean Artiom Filipenko.

Lecția întâi: bumerangul se întoarce întotdeauna. În Republica Moldova până astăzi țin minte despre participarea UNSO (Autoapărarea Națională Ucraineană) la conflictul de la Nistru de partea separatiștilor transnistreni și despre modul în care prin teritoriul Ucrainei veneau în Transnistria cazacii și „soldățeii verzi”. Argumentul că luptătorii UNSO i-ar fi apărat pe ucrainenii din Transnistria de „români”, iar apoi în Georgia și Cecenia au luptat de partea cea dreaptă , nu rezistă oricăror critici. Fapta este faptă.

Pe lângă asta, când apar îndoieli cu privire la formula Steinmeier, merită să ne amintim de planul Iușcenko 2005 care se baza pe ideea „democratizării” Transnistriei. Punctul culminant al planului a fost ideea „alegerilor libere și democratice” pentru sovietul suprem de Tiraspol, organul reprezentativ al regiunii transnistrene a Republicii Moldova, sub control internațional. Acest fapt ar fi condus la legitimarea internațională a conducerii transnistrene.

Lecția a doua: Rusia joacă un joc de lungă durată. În 2003 a apărut „memorandumul Kozak” - un plan de reglementare a conflictului transnistrean. Același Kozak este acum negociatorul rus pe Donbas, el este și reprezentantul special al președintelui Rusiei pentru dezvoltarea relațiilor comerciale și economice cu Republica Moldova.

Acest plan presupune transformarea R. Moldova într-o „federație asimetrică” unde Transnistria și Găgăuzia ar fi obținut dreptul de a avea propriile organe legislative, executive și judiciare, Constituție și legislație, proprietatea de stat, buget independent și sistem de impozitare, bilingvism rus-român. Dar cel mai important este posibilitatea de a bloca la nivel național proiectele nedorite și înțelegerile internaționale. Pe lângă statutul de neutralitate, R. Moldova se angaja să ofere Rusiei dreptul la staționarea trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei pe un termen de 20 de ani în calitate de garant al reglementării. Vladimir Voronin a refuzat să semneze acest document care ar fi pus cruce pe existența Moldovei ca stat suveran.

Însă ideile care se numeau „memorandumul Kozak” nu au fost uitate. Dimpotrivă, în anii 2014-2015 acestea au fost exprimate de marionetele rusești de pe teritoriile ocupate, însă deja ca cerințe față de Ucraina. Rusia nu renunță la ideea de a federaliza Ucraina, și nu contează dacă acesta va fi un plan copie a memorandumului Kozak, sau o variantă modernizată a acestuia, esența va fi aceeași, de a controla prin intermediul republicilor politica internă și externă a Ucrainei.

Lecția a treia: recunoașterea marionetelor ruse ca părți în procesul de negocieri - nu este doar eliminarea responsabilității pentru agresiune de pe umerii Rusiei, dar și o cale spre nicăieri. Amintim că Acordul cu privire la principiile de reglementare pașnică a conflictului din regiunea transnistreană a Republicii Moldova a fost semnat la 21 iulie 1992 de către președinții Rusiei și R. Moldova. Însă, anume acest acord a oferit o justificare legitimă pentru participarea părții transnistrene atât la Comisia Unificată de Control, care implementează controlul regimului de securitate în Zona de Securitate, cât și în componența contingentului militar de pacificare. Timp de 28 de ani nu s-au produs amenințări esențiale, în pofida declarațiilor Chișinăului de a schimba natura misiunii din una militară în civilă, internațională.

De atunci au fost semnate zeci de acorduri într-o varietate vastă de domenii cu cele mai bune intenții, au fost create și desființate comisii de cooperare, dar în loc de apropiere s-a produs doar o distanțare.

Lecția a patra: fiecare concesiune convenită devine un punct de plecare pentru negocierile ulterioare. Nu poate fi semnat un document și apoi să ne prefacem că el nu există sau să spunem: „Ne cerem scuze, ne-am răzgândit, haideți să presupunem că nu s-a întâmplat nimic”. Să ne amintim de memorandumul de la Moscova din 1997, atât de îndrăgit de Tiraspol, cu privire la bazele de normalizare a relațiilor dintre Republica Moldova și Transnistria, care oferă Transnistriei dreptul „dreptul de a crea și a mennține contacte internaționale în domeniile economic, tehnico-științific și cultural, dar în alte domenii prin acordul părților.

Foarte multe protocoale și înțelegeri au fost semnate în anul 2001, atunci când președintele ales al R. Moldova, comunistul Vladimir Voronin a decis că el va puta să facă ceea ce nu au reușit predecesorii lui - să se înțeleagă cu liderul transnistrean Igor Smirnov. Este suficient să enumerăm unele dintre acestea: armonizarea legislației fiscale și vamale, consolidarea încrederii între ministerele apărării de pe cele două maluri al Nistrului, cu privire la măsurile de colaborare eficientă între organelor afacerilor interne dintre ale Republicii Moldova și Transnistriei. Unele, precum Protocolul privind recunoașterea reciprocă a pe teritoriile de pe ambele maluri ale Nistrului ale documentelor emise de organele competente, de multe ori este folosit de către Tiraspol în disputele cu Chișinăul, în special cele ce țin de necesitatea pentru rezidenții transnistreni de a obține permise de conducere ale RM, și asta deși Chișinăul a declarat că iese din acest acord.

Lecția a cincea: la nivel de stat, ar trebui formulată o evaluare a războiului, atitudinea față de acesta, dar și statutul juridic al teritoriilor necontrolate de Kiev. Pot să menționez că Ucraina a reușit deocamdată să evite capcanele semantice. În legislația națională, atât Crimeea cât și teritoriile necontrolate sunt definite ca teritorii ocupate de Rusia, țară ocupantă, iar autoritățile de acolo sunt „administrații de ocupație”.

În Moldova atitudinea față de Transnistria este mai complicată și mai confuză. Există o serie de decizii ale CEDO, de exemplu - Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei, potrivit căreia Rusia este declarată responsabilă pentru starea de lucruri în regiunea transnistreană. Cu toate acestea, statutul Transnistriei nu a fost stabilit la nivel legislativ.

Lecția a șasea: pașii mici nu rezolvă problemele mari. În ultimul deceniu, partenerii occidentali ain RM duc o politică loială față de Transnistria. Prin unele măsuri economice, proiectele de infrastructură, deschiderea piețelor europene pentru mărfurile transnistrene vor să facă mai atractivă calea europeană și să contribuie la reintegrarea Moldovei. De exemplu, în cadrul Acordului de Asociere, la 1 ianuarie 2016 urmau să se încheie preferințele autonome pentru întreprinderile din Transnistria. Cu toate acestea, dreptul la comerțul fără taxe pentru întreprinderile transnistrene în UE rămâne valabil. Acum, mai mult de o treime din exportul transnistrean este direcționat către UE, ceea ce oferă enclavei separatiste suplimente valutare la buget. Însă orice încercare de a trece la discutarea statutului politic este blocată de administrația transnistreană.

Europenii cred în dialog, în rațiunea umană și raționalitatea comportamentului, care, din păcate, nu funcționează întotdeauna în spațiul post-sovietic. Și dacă UE pune uneori presiune pe Chișinău pentru a-l obliga să semneze un protocol sau altul, avem oare certitudinea că mâine nu vor exercita presiuni asupra Kievului în același mod?

Acestea sunt principalele lecții transnistrene pe care ar trebui să le însușească Ucraina. Desigur, dacă nu există dorința a urma calea „transnistrizării” și a „păcii cu orice preț”.