La aproape doi ani de la venirea la Casa Albă a lui Donald Trump, experții încearcă să descopere doctrina liderului SUA. George Friedman semnează o analiză Geopolitical Futures în care trec în revistă principalele trăsături ale politicii externe promovate de Donald Trump.

Aceștia au stabilit că Trump și Administrația sa își doresc o detensionare a situației militare la nivel mondial, iar pentru aceasta el este gata să folosească pârghii economice de care dispune. În viziunea lui Trump, America nu trebuie să se confrunte pe mai multe fronturi, ci să-și păstreze prezența militară, iar acțiunile în diferite zone ale grlobului trebuie să fie diplomatice și economice.

Pentru Donald Trump contează mai puțin opinia comunității internaționale față de manevrele sale pe plan economic, cel mai important rămâne alegătorul său din propria țară.

Doctrina prezidenţială nu este altceva decât modul în care un şef de stat își realizează politica externă, prin considerarea realităților internaționale de moment. În unele cazuri președinții își proclamă propriile doctrine de politică externă, în altele, mediul de experți observă cum procedează şeful statului pe plan extern și „deduce” o doctrină. În ambele cazuri, totuşi, doctrinele nu ar trebui privite ca niște măsuri de geniu ale preşedintelui, ci ca acțiuni dictate de situația reală, impuse, mai mult sau mai puţin, de circumstanţe, de logica lucrurilor.

Doctrina Truman a fost definită în anul 1948. Având în vedere amenințările uniunii Sovietice la adresa Turciei și Greciei, președintele Harry Truman și-a anunțat susținerea față de națiunile libere contra comunismului. Statele Unite nu puteau accepta o Europă dominată de sovietici din cauza amenințării pe termen lung pe care o comporta lagărul socialist. SUA nu-și putea permite nici un război convențional contra sovieticilor, de aceea a recurs la izolare. În aceste condiții, Turcia devenit indispensabilă în proiectul de izolare a sovieticilor, ca să nu poată pătrunde în Marea Mediterană, fiind ca atare blocați în Bosfor. În consecință, Washingtonul și-a asumat să apere Turcia și porturile grecești şi astfel această doctrină a fost determinată de circumstanțele de la acel moment.

În 1969, a fost elaborată Doctrina Nixon. Președintele Richard Nixon a anunțat că SUA își va sprijini aliații, dar ei trebuie să mizeze, în primul rând, pe propriile resurse. Această doctrină a fost dictată de faptul că SUA se împotmoliseră în Vietnam și capacitatea forțelor americane era limitate.

Barack Obama nu a lansat niciodată o doctrină specială, dar, din acțiunile sale pe plan extern, specialiștii au dedus că fostul lider de la Casa Albă opta pentru reducerea prezenței militare a SUA în Orientul Mijlociu și, ca atare, pentru detensionarea relațiilor dintre americani și lumea islamică. SUA nu izbutise nimic în războaiele contra lumii islamice, de aceea ambițiile în această regiune trebuiau temperate.

Toate doctrinele prezidențiale reprezintă anumite scopuri, adaptate la realități. Aceasta nu înseamnă că președintele va putea aplica doctrina întocmai. Truman a reușit. Nixon nu și-a pus în aplicare doctrina, nici în Europa, nici în Asia de Est. Doctrina lui Obama s-a confruntat cu rezistenţa anumitor factor, dar şi inerţia unor războaie pornite înaintea sa. Unele doctrine sunt criticate atât în interiorul țării, cât și peste hotarele ei. Doctrina Trump a fost criticată pe plan intern, deoarece președintele și-a asumat prea multă responsabilitate pentru apărarea aliaților, fapt care a fost privit ca o încercare de impunere imperială americană. Nixon a fost criticat de către unii pentru că ar fi făcut promisiuni calificate drept slăbiciuni, iar, de către alții, că ar fi cedat în Vietnam. Doctrina lui Obama a fost considerară o cedare în fața Lumii Islamice și taxată ca lipsă a unei strategii pentru aliații strategici.

Faptul că doctrinele şefilor de stat sunt impuse de unele circumstanțe externe nu înseamnă că că președintele ţine cont doar de circumstanțele externe, dar și de situația internă, precum şi de considerentul câtimii de aderență pe care o are doctrina sa în propria țară.

Reieșind din cele menționate, vrem să atragem atenția asupra doctrinei lui Donald Trump. Se pare că actualul lider de la Casa Albă optează pentru o politică de dezamorsare a situațiilor în unele regiuni, chiar dacă vor fi necesare acțiuni militare. Firul roșu al doctrinei sale se axează pe o politică economică agresivă, ignorând opiniile partenerilor externi, fie aliați, sau concurenți.

Ca și predecesorii săi, Donald Trump s-a concentrat asupra provocărilor care stau la acest moment în fața Statelor Unite. SUA sunt antrenate în procese la scară mondială. Americanii sun implicați în lupte în Orientul Mijlociu, militarii SUA au fost dislocați în Polonia și România pentru a preveni potențiale intervenții rusești. Navele americane se află în Marea Chinei de Sud, dar și în peninsula Coreea, ca un potențial avanpost contra Coreii de Nord. În concluzie, forța militară a Statelor Unite s-a subțiat, fiind antrenată în mai multe teatre de operațiuni. Precipitarea situației în una dintre aceste zone, reduce automat capacitatea SUA de a intervenție în alte teatre de operațiuni, fapt care ar putea permite unei forțe terțe să atace acest flanc dezgolit. În aceste condiții, Administrația Trump tinde să evite confruntările militare în orice teatru unde este prezentă forța SUA.

Un răspuns adecvat în toate aceste situații rămâne calea diplomatică. Să luăm criza Nord-Coreeană, cu programul nuclear al Phenianului. SUA a avut câteva scenarii de acțiune în acest caz. Primul ar fi fost lansarea uni război în peninsula Coreea, al doilea, să urmărească pasiv și să accepte faptul că regimul nord-coreean dezvoltă arme nucleare. În fine, pasul al treilea: negocierile. Trump a ales unica opțiune reală, cea de a încerca să ajungă la o înțelegere cu Phenianul. Când vine vorba despre Rusia, Donald Trump a avut aceleași opțiuni: agresivă, pasivă sau negocierea. Având în vedere că Rusia este implicată în criza siriană, ca şi Statele Unite, precum și potențialele amenințări la adresa Europei de Est și a Caucazului, Administrația Trump este obligată să accepte calea diplomației. Această cale explică necesitatea Summitului Trump-Putin de la Helsinki care se va desfășura săptămâna viitoare.

În acest moment, calea războiului este periculoasă pentru Statele Unite. Menținerea unor amenințări este, de asemenea, periculoasă, din cauza imprevizibilității adversarilor, de aceea SUA sunt obligate să consimtă la negocieri de lungă durată şi al căror rezultat ar putea fi nul, dar menținerea acestor negocieri, ca și prezența în anumite zone, este totuşi vitală pentru a reduce orice amenințare de ordin militar.

În plan economic, peisajul este și mai divers. Pentru Statele Unite, exporturile constituie o mică parte din PIB. Există doar câteva sectoare ale economiei care depind de exporturi, însă în cea mai mare parte economia americană nu depinde de export. Alte economii depind în mare măsură de exporturi. Trump nu consideră că Regimul de liber schimb, care a apărut după cel de al doilea Război Mondial, ca fiind un avantaj pentru economia SUA. În același timp, el este constrâns de interesele interne ale unor pături care l-au votat și care consideră vitală continuarea comerțului extern. Având în vedere că SUA trebuie să se abțină de la sporirea cheltuielilor militare, instrumentele de ordin economic ar putea reglementa relațiile cu unele puteri concurente Americii. 

Aceste măsuri de presiune economică au fost criticate, în special, pe plan extern și au deteriorat imaginea Statelor Unite. Nu este nimic nou. Încă de la intervenția din Vietnam, și chiar mai devreme, din timpul celui de al doilea Război Mondial, SUA au fost criticate pentru anumite politici asumate. Dar opinia publică mondială nu are un efect de lungă durată. În aceste condiții, Donald Trump a ales să fie indiferent față de opinia publică mondială, ceea ce ar putea fi opțiunea sa personală. Însă, dacă Trump dorește să reducă presiunea militară prin creșterea presiunii economice, ar trebui să se aștepte la reacții tot atât de furibunde ca și în cazul unei intervenții de ordin militar.

O doctrină nu trebuie să funcționeze doar pentru a fi doctrină. Un președinte nu trebuie să fie ostaticul logicii și a poziției pe care o deține. Politicile și acțiunile sale trebuie să se ghideze după anumită o strategie, dar strategia trebuie să derive din anumite realități. Atunci când a preluat mandatul, Donald Trump nu se aștepta, probabil, ca, după mai bine de un an de aflare la Casa Albă, se va întâlni față în față cu Kim Jong Un. Evenimentele de pe arena internațională l-au obligat, însă. Trump și-ar fi dorit ca taxele vamale pentru China să fie impuse înaintea preluării mandatului şi totuşi a fost obligat de circumstanțe să o facă după. Indiferent dacă toate aceste acțiuni au fost sau nu prevăzute în planul său pe termen lung în mandatul de președinte, toate acțiunile sale au o logică.

Acest lucru nu este diferit de ceea ce fac alți lideri mondiali. Ei întră în biroul prezidențial cu planuri de politici pe care ar dori să le implementeze, dar realitățile la zi îi obligă să renunțe la o parte dintre ele, apoi să „joace” tactic. Deoarece lumea are o coerență, și politicile liderilor încep să aibă o coerență. Astfel apar doctrinele. În cazul lui Donald Trump, această doctrină presupune reducerea riscurilor militare, aplicarea pârghiilor economice și ignorarea opiniei guvernelor străine și a opiniei publice mondiale.