Moraru ieși din autogară cu microbuzul pe jumătate gol și lucrul acesta îl îngrijoră la culme. Cât a șofat prin oraș s-a gândit doar la un singur lucru, oare nu o să le desființeze și lor cursa spre Pădurenii-Vechi, așa cum au suspendat-o pe cea spre Satu Nou, din lipsă de călători. Își aminti ce mutră a făcut ieri Chiseliță când bosul îl anunță că este concediat. Parcă ar fi auzit un sâsâit de șarpe. Cu o mutră opărită, se ridică în picioare și părăsi autogara, fără să-și ia rămas bun de la nimeni. Doar șefului i se adresă, când deschise ușa:

- Lasă că o să ne mai vedem noi, nașule.

Proprietarului îi sări muștarul pe nas, și-i strigă din urmă:

- Și pentru ce ai vrea să te țin, spune, bă, frățică, pentru ce, dacă nu ai călători?

Scrâșnind din dinți, Chisăliță închise ușa după el și dispăru. Moraru nu-l iubea, dar în clipele alea i se făcu milă de el. Chisăliță era cu năbădăi. Numai papagalul lui se auzea în toată autogară când revenea din curse. Îl rugase o dată să-l înlocuiască și n-a vrut, cu toate că era liber în dimineața aia. Acum însă îl compătimea.  Săracul. Să rămâi pe drumuri în timpurile astea, nimic nu poate fi mai nasol. Cu ce o să-și plătească întreținerea? Cum o să-și hrănească familia?

Soția lui Chisăliță era lăuză și Moraru nu-și putea închipui cum o să se descurce fostul lui coleg, acum, după ce i s-a luat volanul din mâini. Poate, și-a pus ceva parale deoparte? Chiar și așa însă, pe cât timp o să-i ajungă?

- Opriți aici, îl rugă o femeie și Moraru o lăsă unde îl rugase. Pe la mijlocul drumului spre Pădurenii Vechi, în autocar nu mai rămăseseră decât trei oameni.  Doi dintre ei coborâră în Clincenii Noi și el intră doar cu un singur om în ultimul sat de pe rută.

În timp ce aștepta pasagerii, Moraru își aminti iar cât de supărat mai plecase Chiseliță.  Nimeni nu urcă înăuntru și pe bătrân îl apucă frica. Stătu cu cinci minute mai mult și tot nu apăru nimeni. Cu sângele scurs din obraji, porni motorul. Mergea foarte încet ca să poată frâna în orice clipă dacă i-ar face cineva vreun semn, dar nimeni din Pădurenii- Vechi nu-l opri.  Cobora dealul cu microbuzul gol, îmbărbătându-se că, cine știe, poate, o să vrea cineva din satul  din vale să meargă la Ungheni, dar nimeni nu-i făcu din mână. Doar în Măgureni urcară trei oameni și el se mai înveseli un pic gândindu-se că până în Ungheni mai trebuia să treacă tocmai prin patru sate. Deci încă nu era totul pierdut. Mai nutrea o vagă speranță, gândindu-se că mulți dintre oamenii din satele alea erau navetiști.   Străbătu însă trei dintre ele și niciun autostopist nu-i ieși în față, iar când părăsi și ultimul sat fără a-și mai spori garnitura de pasageri, își aminti iar de Chiseliță și se gândi în timp ce se uita peste umăr la cei trei oameni din caroserie care trăncăneau la mobil, dacă nu o să-l aștepte și pe el aceeași soartă. Cei trei călători  coborâră la intrarea în oraș și el își aminti iar de Chiseliță.