Mă plimbam pe culoarele dintre stelaje și mă cruceam că în fața unor rafturi nu era absolut nimeni și în fața altora era o îmbulzeală greu de imaginat. Nu era nici țipenie acolo unde rafturile erau goale, dar acolo unde încă se mai găsea câte ceva,  oamenii se călcau în picioare.

Se mai găseau cartofi, fasole, lapte și pâine. Deci acolo și era coadă. Am prins și eu rând după un bărbat scânduratic, dar în timpul acesta mă gândeam cu înfrigurare la ce să renunț: la cartofi sau la lapte? Nu știam la ce,  pentru că ambele nu le puteam cumpăra fiindcă erau foarte scumpe. Stăteam la coadă după lapte și regretam că voi pleca acasă fără cartofi. Șirul de oameni înainta, dar eu mă îndoiam că am făcut cea mai bună alegere. Nu, nu ne trebuie nouă lapte. Lapte o să cumpăr mâine, dacă nu o să dispară din magazine, dar azi o să iau cartofi, căci cartofi nu am mai mâncat de o săptămână, mi-am zis și m-am târât spre tarabele cu cartofi.

O angajată a magazinului stătea lângă cântar și supraveghea ca  nimeni să nu ia mai mult de două kilograme. Oricum, chiar și să fi vrut, că nu aveam bani mai mulți.

Cu o franzelă și două kile de cartofi în mână m-am îndreptat spre casa din magazin. În fața mea se afla tanti Vera de la parter, care mă privea cu invidie. Ei nu-i ajunse bani decât pentru pâine.

Am ieșit afară și m-au asurzit scandările din stradă, scoase de mii de demonstranți. Cu steaguri roșii deasupra capului, aceștia curgeau spre inima orașului și strigau:

- Ei ne-au lăsat fără gaze,

Ieșiți cu toții din case!

Ei ne-au scumpit benzina,

și ne-au tăiat lumina!

Deci să-i dăm jos, să-i dăm jos,

Căci ne-a ajuns cuțitul la os.

Cu punga cu cartofi într-o mână și cu franzela în alta, mă oprisem la marginea străzii și mă uitam cum oamenii care ieșeau din  magazin cu mâinile goale se alăturau protestatarilor.

- Nu vii și tu cu noi? mă întrebă tanti Vera, care trecu strada și se cufundă în mijlocul mulțimii nemulțumite. Avansa alături de oamenii ăia iritați rupând din franzelă și mâncând.

Nu, eu nu aveam de gând să mă duc cu ei, chiar și dacă aveam să mor de foame. Totuși, nu mă clinteam din loc și îi priveam vrăjit, așa cum ai privi un șarpe. Mă gândeam că ar trebui să las acasă cartofii și pâinea și să mă duc în pădure după lemne. Lumină și gaz nu mai aveam de două luni și cartofii îi mai puteam fierbe doar în curte, cu lemne.

Un puști îmi țâșni din spate și îmi smulse punga cu cartofi din mână și  dispăru printre protestatarii nervoși, care fluturau steaguri roșii deasupra capetelor și scandau din toți bojocii:

- Să-i dăm jos, să-i dăm jos,

Căci ne-a ajuns cuțitul la os.

Să mă iau după el nu avea nici un sens și am rămas mai departe ca un stâlp la marginea străzii așteptând să se scurgă mulțimea iritată, dar aceasta nu mai avea capăt. Totuși, m-am gândit, nu-i nimic că m-a lăsat fără cartofi că m-a scutit să mai bat un drum până în pădure, după lemne.