Îl așteptam pe un scriitor de romane SF din Italia, în sala cea mare a aeroportului din Chișinău, unde trebuia să sosească cu o cursă din Milano, când am auzit un tropăit de cizme afară, un tropăit care se apropia, un tropăit care dădu buzna prin ușa de sticlă și răsună în spatele meu. O răsuflare de gheață îmi amorți ceafa. Mi-am întors instantaneu capul. Încolonați în două șiruri nesfârșite, soldații traversau în fugă sala cea mare a aeroportului, unde eu așteptam să vină dintr-o clipă în alta un scriitor italian de romane SF, pentru a participa la lansarea traducerii ultimului său roman, la Librăria din Centru.

Erau soldați ruși și erau așa de mulți că eu nu mai știam pe unde să-mi scot cămașa. Oare ocupaseră aeroportul?

Îi priveam îngrozit cum treceau prin stânga și prin dreapta mea, ca într-un coșmar. Împânziseră întreaga sală, dar, totuși, am reușit să mă strecor printre ei și să mă ascund în baie. În baie nu erau soldați ruși. Nici în budă, unde m-am ușurat. Și nici în zona chiuvetelor, unde m-am stropit cu apă rece pe față.

Un domn cu părul înspicat se spăla și el pe față, cu apă rece.

- Ați uitat să vă trageți șlițul, atenționat el și mi l-am tras imediat.
- Au ocupat aeroportul? l-am întrebat cu o voce pierită.
- Ei niciodată nu ocupă, ei eliberează.
- Am uitat.
- Ei zboară în Kazahstan.
- Da de unde vin?
- Din Transnistria.
- Sunteți sigur că zboară în Kazahstan?
- Da, sunt sigur.
- Și atunci de ce vă tremură vocea?
- Cum să nu-ți tremure vocea când îi vezi atât de aproape?
- Of, exclamai eu și mă apucai cu mâna de chiuvetă. Ameții și mă țineam să nu cad.
- Cred că deja au plecat.
- Atunci ieșim afară?
- Poate să mai așteptăm un pic, ce ziceți?
- Haideți să mai așteptăm.
- Mie îmi spune Gheorghe.
- Iar mie Nicu.
- Dumneavoastră zburați undeva sau ați venit să întâmpinați pe cineva?
- Am venit să întâmpin.
- Și eu. Acum putem să ieșim de aici, mi-a spus domnul cu părul înspicat și l-am urmat cu picioarele muiate. Da, într-adevăr, nu mai era nici picior de-al lor în sala de așteptare. Am urcat la etaj și i-am văzut cum dispăreau unul după altul în burta unui avion uriaș.

Tocmai atunci am primit e-mail de la Ana, verișoara mea din Alma- Ata, care mi-a scris că băiatul ei, Ștefan, s-a alăturat protestatarilor. Bunicul meu Ion și bunica mea Eugenia au fost deportați în stepa kazahă după război, cu tata și fratele său Gavril, în brațe. Bunicii mei au murit la doi ani după asta și ei au crescut într-un orfelinat din Alma - Ata, iar când s-au făcut mari, tatăl meu s-a întors acasă, pe când fratele lui – unchiul meu Gavril – a rămas în Kazahstan, unde s-a căsătorit cu o româncă din Strășeni, care i-a făcut șase copii. Ana era cea mai mică și cu ea eram cel mai apropiat. În fiecare vară, o lună stăteam la Ana și la soțul ei, Navruz, și o lună îi primeam la noi.

Avionul scriitorului italian de romane SF întârzia.

- Uite-l se ridică  în aer, mi-a spus bătrânul cu părul albit.
- Cine?
- Avionul cu soldații ruși din Transnistria.

Într-adevăr, se desprinse de pe pistă și se înălța spre cer și eu m-am întrebat, dacă nu  din cauza lui întârzia avionul scriitorului italian.

„ L-au ucis. L-au ucis pe Ștefan, îmi scrise Ana. Voi ieși și eu la proteste.” Avionul soldaților ruși dispăru în măruntaiele cerului  și în fața mea apăru scriitorul italian de romane SF, cu părul vâlvoi și cu fața roșie. Sper să n-o ucidă și pe ea.