Mama, Ileana BÂZGU, Milano, Italia

 

Pe la ora nouă, signora Clara s-a retras să se culce și, nu peste mult, sforăitul ei s-a auzit în toată casa. Mai bine zis, l-am auzit numai eu, că, în afară de noi două, în casa aia imensă cu trei etaje, nu mai trăia nimeni mai mult. Camera mea se afla în fața camerei ei și eu o auzeam foarte bine cum sforăie. Mai bine decât auzeam rumoarea de afară, la care bătrâna nu reacționa în niciun fel. Mă tem că ea nici nu știa că azi e revelionul, iar dacă și știa, mă tem că n-o interesa deloc sărbătoarea asta asta a noastră pe care noi o așteptam cu nerăbdare tot anul.

Că signora Clara sforăia de se zguduiau pereții nu mă deranja deloc, buba era că începură să mi se încleie și mie pleoapele, iată ce  mă deranja pe mine, faptul că, brusc, mi se făcu și mie somn, când eu nu voiam să dorm, ci voiam să prind ora doișpe trează, ridicând de pe masă un pahar plin cu șampanie.

Deodată, îmi pică fisa cu groază că uitasem să cumpăr șampanie. Aș fi furat fără nicio jenă vreo sticlă de la stăpâna mea, dacă aceasta ar fi avut vreuna. Cum însă ea nu avea nicio sticlă de șampanie în toată casa asta uriașă, nu aveam nici eu de la cine fura și m-am împăcat cu gândul că anul acesta o să întâmpin revelionul fără șampanie. Și de ce nu? Și de ce să nu beau la miezul nopții o cană cu ceai? Lucrul ăsta nu o să-l uit toată viața!

Pleoapele mi se făceau tot mai grele, cu cât sforăitul doamnei Clara devenea tot mai asurzitor. Ca să nu adorm cumva fără acordul meu, m-am dus la baie și am dat drumul la robinet. Pentru că voiam să-I sun pe ai mei ca să le transmit urările mele, m-am spălat cu apă rece pe față. Apoi am luat telefonul în mână, dar nu mă hotăram pe cine să sun mai întâi: pe mama, pe bărbatu-meu, pe Iulia, Diana sau pe  Mihai?                 

Dincolo de geamuri, orașul fierbea, dar înăuntru nu se auzea decât sforăitul signorei Clara. Capul îmi alunecă pe masă în timp ce mă gândeam pe cine să telefonez mai întâi. O cafea, o cafea mi-ar trebui acum, mi-am zis, o cafea m-ar trezi imediat și am pus ibricul pe arzător. Eu, badanta signorei Clara, devenisem ca și ea. Adică adormeam din picioare în timp ce vegheam să nu dea în clocot cafeaua.

După ce a fiert, mi-am umplut o cană borțoasă și am lăsat-o pe masă să se răcească un pic. Nu era decât zece și jumătate. Nu văd ce mare problemă ar fi dacă trag și eu un pui de somn, mi-am zis, și mi-am programat ceasul de la mobil să mă trezească la unșpe jumate și m-am lungit în pat, dar când m-am trezit, era déjà dimineață.

 

Tata, Vasile BÂZGU, orășeul Solnțeva, de sub Moscova, Rusia

Proprietarul vilei pe care am început s-o construim în inima unei păduri din orășelul Solnțeva este un maior din FSB, Victor Victorovici Rasputin, care ne-a cerut s-o terminăm de zidit pe 3 ianuarie, ca să-și poată ține în ea ziua sa de naștere. De pe 1 decembrie, când am pus prima piatră la temelia vilei, ne-am dat seama că ne-am prins într-o horă foarte periculoasă, care ne-ar fi putut costa chiar și viața. Am înțeles asta la vreo două zile după ce am pornit construcția, când maiorul ne-a vizitat și noi l-am văzut la față. O căutătură mai câinoasă ca a lui nu am văzut în viața mea.

Șeful brigăzii noastre este cumătrul meu Valeriu Șovgan. După ce se cără maiorul, acesta se prăbuși pe un scaun și o jumătate de oră nu scoase nicio vorbă, palid la față.  După care sări în picioare și strigă:

- Toată lumea la muncă. O să reușim, veți vedea, o să reușim, mai răcni el și ne-am urcat pe schele, de pe care coboram seara târziu și pe care ne cățăram dimineața devreme, fără să avem vreo zi liberă.

Am robotit chiar și pe 25 decembrie, de parcă ar fi fost o zi ca oricare alta.

Azi e 31 ianuarie, dar Valera nu a vrut să ne dea liber. Ce liber? E déjà ora unsprezece și el insistă să continuăm munca, atât de adânc i-a intrat șarpele în sân.  Eu l-am rugat să luăm o pauză până dimineață ca să serbăm și noi revelionul și el nu vru.

- Nu putem, băieți, că dacă n-o terminăm până pe 3 ianuarie, atunci ăsta n-o să ne plătească nimic, înțelegeți sau nu?

Noi înțelegeam și-I dădeam dreptate, altfel, nu am fi acceptat să muncim și noaptea fără a dormi deloc.

- Lasă că de dormit o să dormim după ce o să predăm lucrarea, ne spunea Valeriu. Totuși, speram că măcar în noaptea dintre ani să putem ciocni un pahar de șampanie și să dormim și noi un pic. Dar Valeriu era de neînduplecat.

- Nu vedeți că încă nu am terminat de instalat acoperișul?

Mai rămăsese un sfert de oră până la miezul nopții și noi continuam să punem olanele pe acoperiș. Dar eu încă mai speram că o să ne lase măcar să-I sunăm pe ai noștri, ca să le urăm la mulți ani. Când mai erau cinci minute până la trecerea dintre ani, l-am rugat asta și el n-a vrut.

- Știu eu cum sunt discuțiile astea, niciodată nu se termină în câteva minute. Nu sunăm pe nimeni și continuăm să muncim, ne ordonă el cu un glas înghețat. Lucram fără să ne mai gândim că e revelionul și fără să ne mai gândim la nimic. Doar după ce montasem toate olanele, Valeriu ne dădu voie să ne dăm jos și să luăm o pauză. În jurul nostru se crăpa de ziuă și eu mi-am dat seama că ne aflam déjà în 2022.

Fiica cea mare, Iiulia BÂZGU, Tel- Aviv, Israel

Eu închiriam o cămăruță într-o casă în care trăiau și stăpânii ei. Ziua lucram la un spital de Covid, în calitate de infirmieră, iar seara veneam aici să dorm. Cu ei nu comunicam deloc. Banii pentru chirie îi puneam într-un plic , pe care-l aruncam o dată pe lună în cutia poștală, așa cum convenisem la telefon. Aveam intrare separată și pe ei nu i-am văzut de mai bine de jumătate de an, dacă nu și mai mult.

Până la revelion mai rămăsese o jumătate de oră și eu am intrat în bucătărie ca să întind masa. Ei petreceau foarte gălăgios.Primiseră mulți oaspeți și erau cu toții veseli, voioși, cântau și aruncau petarde în curte. Eu eram singură și mă gândeam să-I sun pe ai mei. Mi-am scos telefonul din poșetă și m-am așezat cu el în mână la masă. Eram frântă de oboseală după o zi foarte grea la spital, încât telefonul ăsta mi se părea mai greu decât un bolovan. Nu mă hotăram pe cine să sun mai întâi. L-am mutat într-o altă mână ca să-mi odihnesc mâna în care l-am ținut până atunci. Nici nu știu cum îmi alunecă printre degete și căzu în oala cu borș pe care o făcui ieri seara, când, parcă, mai aveam ceva putere în mine. Făceam mult borș în ultima vreme ca să scap de constipații.

După ce l-am pescuit din cratiță, mi-am dat seama că telefonul acela nu mai era bun de nimic. Totuși, am încercat să-l anim și nu reușii. Nu mai puteam să-I sun pe ai mei.

La miezul nopții, orașul explodă. Mi-am umplut și eu un pahar de șampanie și l-am ciocnit de perete, imaginându-mi că am ciocnit cu mama. Apoi mi-am mai umplut paharul acela de patru ori și am ciocnit din nou și din nou de perete, închipuindu-mi de fiecare dată că ciocneam fie cu bunica, cu tata, cu sor-mea sau cu frate-meu.

 

Fiul, Mihai BÂZGU, Londra, Marea Britanie

Nu puteam să mă duc cu mâinile goale la petrecerea prietenilor mei din Chișinău și din București, cu care montam acoperișuri prin Londra. Organizatorul chefului era un băiat din București. Gabriel era șeful brigăzii noastre și ne-a spus să aducem fiecare ce putem. Dintr-un hipermarchet am cumpărat o ladă de șampanie și un rucsac întreg de portocale, cu care am intrat în lift pe la ora nouă.                                                                                          Cât încă nu m-am îmbătat, ia să-I sun eu pe ai mei, mi-am spus, și când am dat să scot telefonul din buzunar, nu l-am găsit acolo, cum nu l-am găsit nicăieri și am realizat că l-am uitat acasă. O nenorocire însă nu vine niciodată singură. Liftul se blocă între etaje, iar eu nu puteam să sun pe nimeni. De bătut în ușă am bătut cât de tare și de mult am putut, dar nu m-a auzit nimeni, fiindcă nimeni nu era la ora aia pe palier sau pe scări, toți petreceau acasă, pe la prieteni sau prin pub-uri. Vrombajul de strigăte și urale din bloc sau din stradă îl auzeam și în lift și îmi dădeam seama că nu exista nicio șansă ca cineva să-mi audă și strigătele mele.

Când rumoarea crescu în intensitate, mi-am dat seama că se făcu miezul nopții și am destupat și eu o sticlă și am dus-o la gură și așa am făcut și cu celelalte sticle. Beam și cântam, până le-am golit pe toate.

Din liftul acela m-a scos o bătrână, caieșită să-și plimbe câinele. Ea a chemat liftierul, care m-a scos și pe mine afară. Toți oaspeții lui Gabriel dormeau care și pe unde puteau. M-am culcat și eu într-un colț și am adormit instantaneu. 

 

Fiica cea mică, Diana BÂZGU, Atena Grecia

 

Când am auzit că cineva împingea clanța în jos, vrând să deschidă ușa, am înțeles cine putea fi: patronul restaurantului în care lucram chelneriță și m-am bucurat că am încuiat ușa, pentru că știam prea bine de ce încerca să intre la mine.

Pe toți angajații lui ne-a adus de revelion pe malul mării, unde a închiriat un hotel doar pentru noi, dându-ne la fiecare câteo cameră separată.

Mai erau două ore până la miezul nopții, dar el nu mai răbdase și venise la mine. Acum o să vă spun și de ce, ca să mă aibă. Venea deseori și la mine acasă și eu nu puteam să-l dau afară, și mă culcam cu el, temându-mă că, în caz contrat, o să mă măture din restaurant.

Acum însă era revelionul și eu nu aveam niciun chef să mă întind cu el, unde mai pui că o aduse la acel chef și pe soția sa. Nu aveam niciun chef să mă întind cu el nici pe parcursul anului, dar pe parcursul anului n-aveam încotro. Acum însă puteam încuia ușa și să mă prefac că nu sunt acasă. Tăceam chitic ca să creadă că m-am dus undeva. Aproape că nici nu răsuflam, iar când i-am auzit pașii îndepărtându-se pe hol, am descuiat ușa și am ieșit din hotel, fugind spre mare, în care am sărit așa îmbrăcată cum eram și în care am început să înot până frigul mi-a pătruns în oase. Doar atunci am ieșit la mal și m-am întors în camera mea și mi-am schimbat hainele și am așteptat ca să-mi apară febra. Când am început să ard toată, am sunat la recepție și ei au chemat ambulanța, care m-a dus la spital.

Ambulanța a sosit nu cu mult înainte de ora douăsprezece. De un singur lucru îmi părea rău, că în mare am intrat cu mobilul în buzunar și nu-I mai puteam suna pe ai mei.

 

Bunica, Dochia BÂZGU, Flutura, UNGHENI

 Am stat toată seara cu urechile lipite de telefon așteptând să mă sune cineva și nu m-a sunat nici Ileana, Vasile, Iulia, Diana sau Mihai. Nimeni. Așa am și intrat în 2022, cu urechea lipită de telefon, așteptând să mă sune cineva.