Cu acest gând în cap m-am trezit în această duminică – să aflu oare chiar vioara Alexandrei  Conunova este un Stradivarius de milioane de euro sau nu? -habar n-am de ce.  Dar dacă un gând îți intră în cap nu mai ai cum scăpa de el, știam asta din propria experiență.  Deci am încercat să aflu. Cu o țigară în mână și cu o cafea lângă telefon, mi-am țârâit toți prietenii și cunoscuții, însă nimeni dintre ei  nu mi-a putut spune nimic inteligibil. Țigara am fumat-o, cafeaua am băut-o și eu tot nu găsisem vreun răspns la această întrebare care, brusc, deveni una obsedantă pentru mine.

Cum stăteam și mă uitam pe fereastră la o mașină care se scurgea pe sub ferestrele noastre, îmi amintii de polițistul de frontieră care i-a confiscate-o și mi-a căzut fisa că pe el ar trebui să-l caut, că el ar trebui să știe adevărul.  Nu-l mai întâlnisem până atunci niciodată și nu știam cum arată. Ce contează?! Fac eu cunoștință cu el. Dar pentru asta ar fi trebuit să mă car la aeroport. M-am îmbrăcat, am ieșit în stradă, și m-am dus în stație, ca să aștept autobuzul spre aeroport și am fumat cinci țigări până a venit.

Avea zi liberă. Asta am aflat când am coborât din autocar și am pătruns în largul aeroportului, de la un maior de frontieră.

- Domnule maior, dar telefonul lui mi l-ați putea da?

- Nu, mi-a tăiat-o maiorul.

- Dar de ce?

- Pentru că nu-l am nici eu.

Mințea, firește, și asta o știam amândoi, pentru că atunci când mi-a zis că nu-l are, zâmbea în colțul gurii.  Tocmai lucru ăsta m-a îndemnat să fac picioare și să ies afară din aeroport. M-am întors în oraș cu autocarul cu care venisem. Acesta încă nu plecase și pufăia în stație, de parcă mă aștepta pe mine și chiar așa și a fost, după ce am urcat: rabla s-a mișcat din loc. Așezându-mă pe scaun, eu aș fi vrut să mă așez chiar pe scaunul din față pe care am venit, dar acesta era ocupat, așa că m-am așezat pe un scaun de la fereastră,  mi-a venit o idée s-o caut chiar pe Alexandra Conunova și s-o întreb asta, dar nu știam unde s-o caut și am coborât la Teatrul de Operă și Balet, unde un prieten de-al meu era director.

Ion mi-a spus că Alexandra se află într-un turneu peste graniță și nu am cum să dau de ea, dar m-a asigurat că vioara ei e un Stradivarius adevărat.

-         Și chiar costă milioane?

-         Da.

-         Și de ce i-au confiscate-o?

-         Se temeau că Alexandra vrea s-o vândă.

-         Dar nu e vioara ei?

-         I-a împrumutat-o cineva.

-         Aha, dar, oricum, e a ei, așa sau altfel?

-         Da.

-         Și atunci de ce i-au confiscate-o?

-         Nu știu, chiar nu știu.

-         Nici eu nu înțeleg.

-         Hai mai bine să-ți  fac o cafea.

Cât timp Ion îmi făcu o cafea, am dat pe mobil de un text al lui Vitalie Vovc, unde acesta se întreba de  nu I se înapoiază Alexandrei Conunova vioara sa.

L-am întrebat asta pe Ion, când mi-a adus cafeaua. O cafea mai gustoasă ca cea pe care mi-a făcut-o Ion nu am băut niciodată. Dar Ion nu știa răspunsul la noua mea întrebare. În schimb, mai putea să-mi facă o cafea, dacă voiam.

-         Mai fă-mi.

Cea de-a doua cafea mi se păru și mai gstoasă. Gustul ei semăna cu un cântec la o vioară Stradivarius.

Ajuns acasă, mi-am pus și eu o întrebare: dar, în definitiv, ce mă privește pe mine toată istoria asta? Oare nu am cu ce mă ocupa? De ce să-mi pierd jumătate de duminică căutând să pătrund misterul unei istorii care nu este a mea și asta în timp ce am atâtea de făcut. Mai bine mi-aș rade barba și mustețile, căci toți pe care-I întrebam ce mai știu despre vioara Alexandrei Conunova mă priveau ca pe un nebun. Oare chiar nu am înnebunit?  M-am dus la oglindă și am început să mă bărbieresc.

Bravo, băiatule, în sfârșit, ai început și tu să te ocupi cu lucrui mai serioase!