Cea de-a șasea plenară a celui de-al 19-lea Comitet Central al Partidului Comunist Chinez s-a desfășurat săptămâna trecută la Beijing într-un fast perfect de epocă apusă. Dar ritualul ce precede cel de-al 20-lea Congres de anul viitor, care va prelungi viața politică a Președintelui Xi Jinping la putere are o semnificație majoră pentru că nu este vorba doar despre revenirea la putere pe termen nedeterminat în China, nici măcar despre așezarea lui Xi Jinping în istorie în cadrul triadei Mao Zedong-Deng Xiaoping-Xi Jinping, ci despre o retrasare a Istoriei Partidului și despre un nivel de ambiție înspăimântător, dacă ar fi să considerăm țintele Chinei de a domina lumea sub Xi Jinping. Dar cea mai gravă întrebare, în pragul primei discuții video online de luni, 15 noiembrie noaptea Biden-Xi, este dacă varianta nouă a lui Xi Jinping este cea a unui președinte pe viață sau cea a unui Zeu comunist înscăunat de China pentru un sfert din populația lumii, cu dominația în propria țară, sau asupra Globului Întreg.

Puterea deplină nu e de ajuns: Cultul Personalității lui Xi Jinping bazat pe Cultul Istoriei realizărilor Partidului Comunist Chinez

Partidul Comunist Chinez are circa 7 plenare între cele două Congrese succesive la fiecare 5 ani. De această dată, cea de a șasea Sesiune Plenară a celui de-al 19-lea Comitet Central al Partidului Comunist Chinez a vizat istoria Partidului Comunist din China și rolul relevant al Președintelui Xi Jinping. Relevanța reuniunii se traduce în politică de putere pentru că Xi Jinping se pregătește de preluarea celui de-al treilea mandat de Președinte al PCC anul viitor, în noiembrie, la cel de-al 20-lea Congres Național. Mai important, Xi Jinping s-a afirmat, în urma declarației Sesiunii privind Istoria PCC, drept cel de-al doilea cel mai important lider după Mao Zedong, fondatorul partidului, acum 100 de ani.

Sesiunea Plenară a durat 4 zile, între 8 și 11 noiembrie, și s-a încheiat cu Rezoluția Comitentului Central al PCC despre bătălia Centenară a Partidului. În fapt, a fost o formulă de introducere a lui Xi nu numai în triada Mao Zedong-Deng Xiaoping- Xi Jinping, nu numai ruperea cu tradiția a doar două mandate succesive, precum predecesorii săi, Jiang Zemin și Hu Jintao, după modificarea Constituției care limita mandatele la două, dar a însemnat și consemnarea relevanței și realizărilor lui Xi în istorie și marcarea sa drept continuator al celor două personalități care au mai avut parte de evaluări ale Istoriei Partidului care să-i include ca referențiale, Mao Zedong în 1945 și Deng Xiaoping, în 1981.

Deja Xi Jinping a asumat toate realizările partidului ca fiind ale sale personale. Sigur, beneficiază de un cult al personalității, dar în cazul Chinei, nu e vorba despre realizări personale, precum Vladimir Putin, care a consturit un sistem în jurul său, ci de asumarea continuității în cadrul Partidului Comunist Chinez, legitimitatea lui Xi venind tocmai de la Partid și de la centenarul împlinit anul acesta. Xi Jinping este legat de partid, de aceea nu dorește ca vreo acțiune a PCC să fie considerate greșită sau relativizată. Mai mult, statutul său excede postura de Președinte, încercând să-l consacre ca supraom, om providențial, infailibil și divinizat, așa cum a fost cazul lui Mao.

Firește că e vorba despre un joc de putere, în primul rând, dar Xi Jinping a preluat și control total ideologic și theoretic asupra Partidului, a celor 6 membri ai Comitetului Permanent, al celor 400 de membri ai Comitatului Central și a întregului Partid. Problema fundamentală este cea a activității care l-ar recomanda pentru această postură, odată ce Mao Zedong este fondatorul partidului, care a câștigat bătălia cu naționaliștii și a fondat Republica Populară Chineză în 1949, în timp ce Deng Xiaoping este cel care a deschis economia, la o distanță de alți 40 de ani. Firește că marea căutare a fost cea a unui rol inedit, unic, pentru Xi. Și acesta a venit în cadrul Rezoluției “Anumite Probleme ale Istoriei Partidului”, care a definit sistemul lui Xi de gândire drept “Marxismul secolului 21”, a valorificat Centenarul existenței Partidului și a declarat gândirea sa drept “esența culturii chineze și a spiritului chinez”, o formula ce marchează infailibilitatea dar și organizitatea evoluției chineze.

În plus, Xi Jinping nu mai e revoluționar, nici nu aceptă liberalizarea limitată a lui Deng – care permisese discuțiile despre democrație și libertăți, în zona academică, și își ceruse scuze pentru ororile Revoluției Culturale sau Marelui Salt Înainte al industrializării forțate a Chinei. Diferența pe care o aduce Xi este “transformarea fanstastică de la ridicarea în picoare – în fața coloniștilor, occidentului, celor care oprimau China – la creșterea prosperității și devenirea ca Putere a Chinei”. Acesta e punctul de cotitură pe care îl valorifică Xi, care susține nu numai că duce revoluția comunistă mai departe, ci chiar că o recrează. Dacă Mao e fondatorul și Deng reformatorul, Xi este cel care crează Noua Eră a societății prospere și a influenței sale globale.

Rescrierea istoriei trecute, prezente și viitoare a PCC: re-ideologizarea marxistă a Chinei și expansionismul global

Xi fusese deja numit “lider central" al comunismului chinez- un titlu formal, menit să fie umplut de substanță și să releve unicitatea și excepționalismul său, parte a cultului personalității. Prin documentul despre intrarea în Istoria Partidului, Xi își face intrarea într-un panteon comunist a trei lideri istorici în ultimul centenar. Apoi, pentru că are nevoie de Partid, ca sursă de legitimitate, sursa puterii fiind poziția de Secretar General al Partidului Comunist Chinez, Xi a șters din noua istorie orice referire negativă la foametea masivă din timpul Marelui pas Înainte a lui Mao, la sfârșitul anilor ’50s și începutul anilor ’60, sau haosul adus de Revoluția Culturală din 1966-1976, ca și prăbușirea sub manifestările politice ale democratizării prin revoluția studenților din Piața Tien An Men, în 1989 și înecarea în sânge a acestei revoluții, în centrul Beijingului.

Mesajul de putere viza pe cei 95 milioane de membri PCC, dar mai ales tendința de a unifica gândirea politică și de a menține unitatea de scop a întregii mase comuniste în societate. Și ceremoniile fastuoase, cu Xi Jinping în mijlocul scenei uriașei săli a Poporului a jucat rolul simbolic necesar. Vorbele flamboaiante ale propagandei chineze nu au precupețit epitatele pentru a sublinia relevanța Secretarului General Xi Jining și nivelul întăririi puterii sale, care devine ancoră și coloană vertebrală a întregului partid. Însă dacă întreaga reuniune se referă la continuitatea lui Xi Jinping, nu există nici o garanției pentru Comitetul Permanent Politic al CC al PCC, format din 6 membri, între care premierul Li Keqiang, numărul 2 în Partid și în stat.

Conducerea Partidului de către Xi Jinping practic pe viață a fost un deziderat al reuniunii, dar cel mai important a fost consacrarea rolului istoric și maximizarea relevanței sale. Totuși este relevantă și ideologizare profundă a partidului, care a recalibrare a marxismul pentru secolul 21 vorbind despre teoria economică hibridă a “socialismului cu caracteristici chineze în noua eră", care ar veni cu “Marea întinerire a națiunii chineze" și cu “Visul chinezesc" al prosperității relative. Cele două sunt chintesența celor “două centenarii", respective cel încheiat în 2021 cu împlinirea centenarului de la crearea Partidului Comunist, care a realizat, se afirmă în document, “societatea relativ prosperă" și “o societate socialist modernă care este prosperă, puternică, democratică, avansată cultural și armonioasă"și centenarul Chinei Comuniste, în 2049, care ar trebui să vină cu un sistem adaptat de Xi la vremuri, care dă cetățenilor o mai bună calitate a vieții pentru ei și familiile lor, un respect mai mare pentru China la nivelul comunității internaționale și, mai ales, reconfigurarea controlului chinez asupra teritoriilor sale - referire directă la Taiwan.

Astfel că, intrarea în Istoria Partidului – altfel fără relevanță în Occident - este pentru Xi Jinping și China sa extrem de relevantă: în trecerea de la un mic grup comunist în 1921, când era fondat, PCC a ajuns o mașinărie care administrează viața și aspirațiile a unui sfert din populația lumii. Astfel că Xi Jinping dă, posturii sale de lider, și baza marxistă deterministă și inevitabilă a rezultatului Gândirii sale: o societate socialistă chineză pe care să o conducă. Vocația excepționalismului și inevitabilitatea evoluției Chinei Comuniste dau, e fapt, nivelul de infailibilitate care îl consacră ca supra-om, Zeul comunist înscăunat de China la conducerea sa, nicidecum un banal președinte pe viață.

Spuneam că aborarea sa e pe deplin ideologizată și Xi condamnă în documentele sale cee ace numește “nihilismul istoric”, adică critica la adresa vwersiunii oficiale aprobate a Istoriei Partidului. Asta elimită din start orice critică la adresa partidului sau conducătorilor săi, transformând istoria PCC prezentată într-un fel de Biblie comunistă, un alt element de infailibilitate căruia îi datorează statutul de zeitate comunistă conferit. Deviaționismul ideologic este aspru pedepsit pentru orice membru al societății chineze. Nu întâmplător, autoritatea de control cibernetic al gândurilor exprimate în social media a cenzurat anul acesta numai 2 milioane de postări care relatau poziții inacceptabile despre istoria partidului, distorsionând evoluția și acuzând acțiunile liderilor din 1949 până astăzi.

Viitorul lumii globale sub conducere chineză: control absolut, eliminarea evoluției, sugrumarea libertăților

La nivel internațional, dacă Mao a fost cel care a inspirat revoluții în Occident – între altele anul 1968 în Franța sau acțiunile organizației teroriste Sendere Luminosae în Peru, Xi Jinping tratează cu atenție perspectiva revoluționară, respingând, de facto, această evoluție, încurajând mai degrabă forțele represive ale regimurilor așezate și pledând nu pentru opoziție de vreun fel, ci pentru puterea copleșitoare a statului care să realizeze scopul suprem, “prosperitatea comună” a cetățenilor. Și cum legitimitatea sa decuge din postura de Secretar General al Partidului, revendicându-se de la un secol de dezvoltare istorică a Partidului, el vizează ca întreaga reputație a comunismului chinez și a acțiunilor lierilor PCC să nu fie afectată în vreun fel sau pusă sub semnul întrebării. Postura sa de Papă comunist se conjugă cu înclinația spre divizinare a acțiunilor și posturii sale.

Acest demers vine și converge spre opțiunea sa a conducerii personalizate pe viață a partidului și statului chinez pe motivul, invocat la Congresul Partidului din 2017, că nu mai e vorba despre o strategie de supraviețuire a țării, ci despre “noul sens al unei Chine Globale, care intenționează să se dezvolte ca lider global pe termen lung”. Acesta ar fi motivul perpetuării puterii sale după cele 2 mandate dar și nevoia de continuitate a ideilor și Gândirii sale. Afirmațiile notau deja nivelul de ambiție al dominării lumii și al extinderii modelului la nivel global, dar nu printr-un export de revoluție sau de model, ci prin reala subordonare a lumii realizată prin intermediul subordonării și controlului fiecărui cetățean al acestei lumi.

După ce a suprimat societatea civilă câtă era la el acasă, Xi dorește o suprimare a libertăților și controlul total la nivel global prin atractivitatea pe care ar reprezenta-o abilitatea Chinei de a oferi standard de viață în creștere cetățenilor săi și celor care se aliniază la modelul său și mândria naturală privind creșterea statutului Chinei la nivel global, motor cu care domină încă, azi, acceptabilitatea la nivelul clasei sale de mijloc (pe cea a bogaților subordonând-o prin represiune în ultimul an).

Noua Eră a lui Xi Jinping vine cu “influența globală a Chinei în domeniile care contează”, de la securitate – și nu numai în Asia de Est, ci mai recent în întregul Ocean Indian, și în zona Arctică, în Africa – la tehnologie, economie și comerț și în competiția pentru resurse. De asemenea sunt vizate în document, pentru viitor, normele comerciale, tehnologia, ba chiar și producția culturală, ca element de influență global. Sigur, această ambiție vine prin controlul strict al societății proprii, prin supervizarea absorbirii unanime a istoriei scrise de Xi, dar și prin controlul lumii prin intermediul fiecărui cetățean: sunt vizate fiecare publicație, scriere sau postare a oricărui cetățean al lumii prezent pe internet sau în spațiul public, cetățeni cărora li se atribuie, în egală măsură, note și scoruri sociale la nivel global ca în sistemul chinezesc, care vizează, de această dată, nu confromarea la normele chineze, cât aprecierea statului și apărarea intereselor acestuia sau măcar neatacarea acestor interese în propria țară a străinilor vizați.

În fapt, sunt apreciate personalitățile internaționale care laudă China, care apreciază sistemul și realizările sale, mai ales în varianta lui Xi Jinping, care nu critică China în nici un fel și nu-i chestionează deciziile. Abținerea de la această critică este interpretată drept respect pentru suveranitatea Chinei și postra unui bun cetățean al lumii care va fi de ajutor în viitor, deci primește scoruri pozitive în varianta clasificării cetățenilor pe care o face cenzura și statul chinez pentru proprii săi resortisanți. Iar lista celor evaluați crește substanțial, ambiția fiind ca toată populația globului să beneficieze de un dosar și de scoruri adecvate în funcție de propria activitate. Iată ce va însemna o Chină dominantă global, care va putea exporta avantaje sau sancțiuni în întreaga lume.

Marile probleme ale Chinei lui Xi Jinping

Sigur că documentele reuniunii de sătpămâna trecută sunt fanteziste și panegirice la adresa lui Xi și, mai ales, ocolesc marile teme problematice ale Chinei și marile teme de divergență ci Occidentului, în primul rând cu Statele Unite. Tot aceste evaluări ocolesc responsabilitățile liderului Xi Jinping pentru aceste evoluții care, în postura sa Zeificată, devine tot mai captiv apropiaților săi, tot mai izolat de lumea exterioară, aflându-și toate informațiile intermediat de către apropiați, fiind blocat să interacționeze direct sau să călătorească – nu a părăsit China de la pandemie și toate interacțiunile sale sunt atent monitorizate, iar toate luările sale de cuvânt sunt scrise și cenzurate de către apropiați.

Sigur, Xi Jinping nu are rivali politici acasă. Dar situația economică dificilă a Chinei și abordarea de “toleranță zero” în fața cazurilor de Covid 19 îi afectează în mod substanțial susținerea publică, pentru că afectează fundamental atât situația personală cât și financiară a cetățenilor. Apoi economia chineză e dependentă în mod substanțial atât de construcții și industria proprietăților, cât și de ramuri profund legate de credite și împrumuturi, afectate de scăderea vânzărilor de case și autoturisme în ultimul an. Nici piețele financiare nu sunt mai prietenoase după acțiunile de intervenție politică în piețe și alterarea lor, cu precădere prin intervenția asupra unuia dintre cei mai mari dezvoltatori, Grupul Evergrande, cu datorii de 2 trilioane de yuani – circa 310 miliarde de dolari – în pragul falimentului și ținut încă pe linia de plutire din cauza nevoii de a trece cu bine Plenara.

De altfel, strategia economică a lui Xi Jinping este marcată de nenumărate contradicții, pe de o parte, în 2012, la preluarea puterii, acesta promițând mai multă deschidere și competitivitate, deși a construit, în paralel, “campioni naționali” în fiecare domeniu, companii de stat care domină domensiul bancar, petrolier sau în alte industrii, în timp ce încearcă să controleze sau, se spune, confiscând averile și companiile giganților tehnologici de la proprietari, pentru a valorifica sub faldurile Partidului cele mai importante povești de succes ale ultimelor trei decade. E de văzut dacă statul e la fel de bun administrator decât privații, pe aceste domenii. 

Și în relațiile internaționale, Xi Jinping a optat pentru o linie dură, respingând plângerile pentru modul de funcționare și aplicare a presiunilor pentru proiectul său de infrastructură OBOR - “One Belt- One Road", cu preluarea investițiilor și spolierea statelor împrumutate abuziv și fără reguli. Apoi dosarul Drepturilor Omului este extrem de gros în ultima vreme, de la îndiguirea și distrugerea democrației autonome din Hong Kong arestările în masa, taberele de muncă și abuzurile împotriva Uigurilor din Xinjiang. Sigur și tensiunile lansate cu Taiwanul, dar și confruntarea comercială cu SUA și dezvoltările militare din ultima vreme nu sunt de bun augur. Schimbările climatice și lipsa apei afectează China cam în egală măsură cu poluarea și smogul din marile orașe, în timp ce prăbușirea demografică se conturează tot maim ult iar China se îndreaptă spre o societate îmbătrânită în care nevoia de îngrijire medical va crește dramatic la orizontul lui 2030. Iar ordinul de partid și declarațiile sforăitoare din Plenarele Comitetului Central nu vor îmbunătăți uscarea mai puternică și deșertificarea accentuate sau deciziile familiilor care trăiesc în câțiva metri pătrați, cu chirii amețitoare, de a nu mai avea copii.

Nu în ultimul rând, soarta lui Xi Jinping însuși se apropie de situația lui Mao, deși acesta își rezervase, în ultima perioadă a vieții, un rol limitat. E deja controlat de apropiați, nu de conducerea de partid, și e utilizat de aceiași apropiați, fiind din ce în ce mai izolat de lumea exterioară. Postura de lider suprem și absolut a ajuns să-l aducă în situația de a nu avea decât puține contacte și cu puțini oameni din jurul său, în timp ce chiar și discursurile sale sunt scrise și concepute de oamenii din jur, externi chiar conducerii Partidului. Așa se face că, în fapt, deși aparent și-a cnsolidat puterea și și-a accentuat controlul, Xi a pierdut puterea reală în stat. Sigur, el păstrează responsabilitatea deplină și e considerat cauza tuturor evoluțiilor – așa cum și-a dorit la centralizarea puterii – dar și aparițiile publice, și discursurile sale sunt puternic cenzurate de anturaj.

Evoluția sa la ultima plenară pare să dea dreptate criticilor care vorbesc despre un asemenea statut de zeitate izolată a lui Xi și de controlarea sa de către apropiați. Mai mult, faptul că nu a reușit la timp să dea puterea ci a perpetuat-o îl aduce în situația de a osifica anturajul său și de a se auto-izola tot maim ult, meteahna clasică a deținătorilor puterii prea multă vreme. A știut să ia puterea, știe să o perpetueze, dar nu a știut să o paseze la timp. Mai mult, actuala situație accentuează posibilitatea ca lupta pentru putere la plecarea sa să nu mai fie una gestionabilă, pașnică, de înțelere – la Mao s-a făcut ieșirea prin conducerea colectivă, care a făcut tranziția la succesorul său.

Un summit pentru damage control: evitarea confruntării deschise sino-americană

Spuneam că, între marile probleme ale lui Xi, se numără și relația cu Statele Unite. Luni noaptea în România va avea loc un summit virtual între președinții Xi Jinping și Joe Biden, o formula video menită să încere gestionarea situațiilor tensionate existente astăzi. Mai degrabă să evite escaladări sau accidente decât să construiască ceva. De fapt, nivelul așteptărilor este extrem de redus, se presupune că nu va exista nici un document comun, nici un comunicat comun, iar Președintele Biden nu va lua nici o întrebare pe această temă. Între cei doi președinți au mai fost două discuții telefonice, dar încercarea unei întâlniri față în față la Roma, la G20, sau la Glasgow, la COP 26, a fost ratată prin neparticiparea în persoană a lui Xi Jinping, care, după cum spuneam, nu a mai părăsit China de la începutul pandemiei.

Summitul virtual este, deci, o încercare de a încetini spirala înghețării complete a relațiilor bilaterale, chiar a căderii rivalității în formule de confruntare directă, deschisă. În pregătirea summitului, discuția între ministrul de Externe chinez, Wang Yi și Secretarul de Stat al SUA, Anthony Blinken, a conținut avertismente reciproce puternice ale fiecăruia pe tema Taiwanului, asta după ce joi, 11 noiembrie, China a desfășurat exerciții de luptă în largul coastelor Taiwanului. În discuția telefonică de sâmbătă, 13 noiembrie, partea chineză a avertizat că orice susținere pentru independența Taiwanului se va întoarce ca un boomerang împotriva Statelor Unite, în timp ce SUA a transmis preocuparea pentru presiunile militare, diplomatice și economice ale Chinei asupra insulei.

Pe lista nemulțumirilor publice americane se mai află atacuri cibernetice repetate ale hackerilor chinezi, drepturile omului din regiunea Xinjiang, din Hong Kong și Tibet; dar în special disputele comerciale. Se adaugă obstrucțiile Chinei față de orice investigație legată de originile apariției Covid 19, transferul forțat de proprietate intelectuală obligatoriu pentru companiile americane care activează în China sau presiunile Guvernului chinez către aceleași companii pentru a plăti lobby în Congres în blocarea legilor americane care nu convin Beijingului. Se mai pot adăuga noile mize ale expansiunii rapide a capabilităților militare chineze, inclusiv componenta arsenalului nuclear, ca și testarea armei hipersonice care a înconjurat pământul sau cele 250 silozuri identificate pentru rachete cu rază lungă de acțiune, montate de China în zonele sale deșertice.

Dacă relația SUA- China este substanțial rea, unicele așteptări sunt de natură tranzacțională. De altfel, președintele SUA, Joe Biden, are limitări și presiuni vizibile din partea Congresului fapt pentru care nu are deloc spațiu de concesii semnificative pentru China, în timp ce marea vulnerabilitatea actuală a Chinei, cea economică, îl impinge pe Xi Jinping, după încheierea epopeii securizării puterii, să facă progrese substanțiale în materie comercială cu SUA. Dar peste toate, interesul major al ambilor este de a limita ca rivalitatea existentă să escaladeze dincolo de orice control și să alunece spre forme confruntaționale și conflictuale vizibile.

De la postură istorică critică”, pentru Xi, la “punct de inflexiune în istorie”, la Biden, discuția video de luni spre marți noapte în România a rămas de referință. Ambele state “ar câștiga din cooperare și ar pierde din confruntare”, potrivit lui Xi, iar administrația Biden anunță relevanța globală a relației dar și perspectiva exprimării clare și directe a principalelor preocupări americane, dar și a nevoii de gestionare responsabilă a competiției, în paralel cu cooperarea acolo unde interesele se aliniază. În mod concret, Xi Jinping încearcă să evite boicotarea Jocurilor Olimpice de Iarnă din China de către SUA și statele occidentale, invitându-l pe Biden la deschidere, în timp ce Biden va ridica subiectul statutului Taiwanului, acolo unde și China așteaptă precizări despre viabilitatea politicii pe termen lung a Unei Singure Chine, după afirmațiile clare ale SUA că nu vor asista pasive la o agresiune împotriva insulei, așa cum s-a întâmplat cu Hong Kong-ul.