De circa jumătate de an, pe frontiera de Est a Uniunii Europene se derulează o acțiune de război hibrid prin care statul Belarus proiectează migranți în Europa. Forțate sunt cu precădere frontierele statelor baltice, la origine, mai nou cele ale Poloniei. Letonia, Polonia, mai recent Lituania sunt subiectele acestei presiuni începute cu câteva sute de migranți care erau aduși din Orientul Mijlociu, din Afganistan și Irak, cu precădere, unii via Istanbul, în Minsk, duși cu autobuzele la graniță și vărsați către Europa. Subiectul s-a accentuat ca impact și, mai nou, mii de migranți au încearcat luni, 8 noiembrie, sub paza poliției Belaruse, să desfacă gardul de sârmă ghimpată dintre Belarus și Polonia și să pătrundă în UE. Migranții sunt aduși cu avioane la Minsk din Siria, Dubai și Istanbul, câteva mii pe zi.

Război hibrid belarus, cu Rusia lui Putin în spate

Acțiunea e una tipică de război hibrid, dar care are multiple nivele de relevanță și un număr de obiective strategice, dincolo de cele vizibile. Astfel, mai întâi e vorba despre respectarea regulilor internaționale și ale ONU vizând migranții. Blocarea lor la frontieră poate antrena momente de violență iar returnarea lor în Belarus le pune viața în pericol. Firește că nu prea e interesat Președintele Lukashenko care, după problemele interne cu opoziția și recunoașterea opozantei sale Svetlana Tsikhanouska drept lider legal al Belarusului, după ultimele alegeri, a găsit cu cale să se răzbune, trimițând migranții să se descurce Europa cu ei. În Letonia și Lituania au ajuns trupe Frontex, în cazul Poloniei lucrurile sunt mai complexe.

În spatele lui Lukashenko se află, evident, Putin și Rusia lui Putin, cea care orchestrează și instrumentalizează politic acțiunea. Au învățat, din dificultățile crizei migranților din 2015, cum se poate destabiliza Europa și cum se poate aceasta scinda, cum pot lua având partidele populiste, xenofobe, islamofobe, naționaliste care sunt ingrediente dacă nu pentru ruperea Europei, sigur pentru adâncirea faliilor și pentru crearea unor probleme majore la granița de Est a UE și NATO, pe flancul Estic. Și de ce să nu fie utilizat un asemenea instrument sub radar, care nu poate fi reproșat ca element de agresiune și nici nu poate fi pus lesne, direct, pe seama Moscovei?

Nici ținta actuală a atacului, a răvărsării peste granița UE și a NATO, Polonia, nu a fost aleasă întâmplător. Dacă în cazul statelor baltice reacția e mai moderată și capacitățile sunt limitate, Polonia are multiple probleme de context: o situație dificilă, ca să nu spunem contondentă, cu organismele comunitare, cu preponderență Comisia Europeană; o capacitate mult mai relevantă militară și de protecție a frontierei și o pornire înclinată mai degrabă spre gestionarea de una singură a problemei și nu de implicare a Frontex sau a altui organism european sau aliat(aici e o greșeală, prezența europeană și internațională joacă rol măcar de observator al acțiunii și poate mărturisi oricând de respectarea regulilor internaționale când migranții sunt opriți la frontieră). În fine, Polonia este cea mai vizibilă și vocală țară europeană pe relația anti-rusă – chiar mai mult decât România, la nivel oficial – de unde o nevoie acută de a-i aplica o corecție, în planificarea mișcării din partea lui Putin.

Testarea armei migranților și provocărilor de frontieră pentru mutarea trupelor de grăniceri ruse pe Flancul Estic al NATO

Lucrurile, însă, nu au mers în sensul căutat de Moscova. Mai întâi, pentru că Polonia a notificat atât NATO cât și UE din timp despre această inițiativă și despre perspectiva provocărilor care au loc, astfel încât instrumentalizarea prin război informațional a relelor tratamente și încălcării drepturilor omului și ale refugiaților de către Polonia e mult mai dificilă astăzi pentru mașinăria propagandei ruse. Apoi pentru că atât UE, prin toate organismele sale, cât și NATO, au reacționat în sprijinul politic și moral al Poloniei și au avertizat asupra instrumentarului de aplicat dacă acțiunea continuă: sancțiuni largi asupra celor care acționează, dar și a celor implicați din state terțe, inclusiv companiile aviatice care aduc migranți pentru aceste acțiuni – Turkish Airlines și cele qatareze, siriene și ruse sunt direct vizate, între cele din Belarus și cele ruse și UE existând deja sancțiuni și relații en froid.

Totuși, acțiunea riscă să pună în pericol vieți omenești, să expună migranții, bine îmbrăcați la ceas de iarnă, într-o perioadă neașteptată pentru asemenea acțiuni, și care vin pe autostradă însoțiți de poliția belarusă nu către statul de unde vin, ci către Polonia. Apoi pentru că provocările recente de frontieră, despre care Polonia a informat, de asemenea, amenință să determine alte reacții: grăniceri, polițiști de frontieră, trupe belaruse au pătruns pe teritoriul polonez nu odată, au existat schimburi de focuri, e adevărat mai degrabă de avertisment, în aer, dar și asupra poliției de frontieră poloneze. E de ajuns ca un asemenea incident să escaladeze, să se soldeze cu victime, pentru ca declanșatorul unei crize reale polono-belaruse să se pronunțe, cu Rusia alăturându-se imediat Minskului.

Mai e de notat un proces care are loc: Rusia lui Putin testează azi atacul hibrid cu migranți pentru a învăța lecții și proceduri din acțiunea Poloniei, țărilor baltice și ale UE în întregimea sa. În plus, să nu uităm că Rusia și Belarus au semnat acte comune, inclusiv o doctrină militară a Statului Comun, Uniunea Rusia – Belarus, o abandonare a independenței de stat a Belarusului. Ei bine, orice provocare de frontieră serioasă soldată cu victime sau o formă de escaladare, fie la schimburi de focuri cu poliția de frontieră sau grănicerii belaruși, fie cu migranții, poate duce la o soluție pe care Rusia o visează și o pregătește de multă vreme: preluarea controlului la frontiera NATO cu Belarusul.

Rusia atacă Polonia pentru prezența în Irak și Afganistan

Pentru că, nu-i așa, potrivit doctrinei militare comune, apărarea comună presupune și instalarea FSB și grănicerilor ruși la frontierele statului belarus, care este, astăzi, frontiera estică a NATO și UE. Și dacă la această oră există o frontieră mică între Norvegia și Rusia, în Marele Nord, care este comună, pe vreo 17 km, dacă enclava Kalinigrad are frontieră cu state NATO și UE, dacă Finlanda Neutră are o frontieră lungă cu Rusia, totuși pe zona Baltică și Poloneză, o preluare a controlului de către trupele de grăniceri ruse înseamnă o nouă schimbare majoră strategică și o nouă amenințare la adresa Flancului Estic al NATO și UE.

O schimbare pe care Vladimir Putin și-o dorește, chiar dacă aceasta vine să atace din nou poziția de conciliere și predictibilitate propusă lui Vladimir Putin la 15 iunie, în summitul de la Geneva. Atunci Statele Unite au cerut Rusiei să aleagă ce vrea să facă, dacă se alătură Chinei ca junior partener, partener minor, sau dacă acceptă un rol conciliat cu Occidentul. Sau, cum spunea Edward Lucas, SUA doresc ca Rusia să fie trasă deoparte, parcată în afara actualelor dispute, însă, prin comportamentul său de după întâlnire, Putin anunță că, din contra, vrea să conducă cu mare viteză cel mai puternic bolid pe care-l are pe mijlocul drumului, între benzi, făcând cel mai mare zgomot posibil, ambalând motorul și claxonând asurzitor.

Implicarea Rusiei în conflictul cu migranți, transformat în operațiune hibridă și de război informațional, este evidentă după reacțiile Moscovei, la nivelul Ministerului Afacerilor Externe rus. Maria Zaharova, purtătorul de cuvânt al MAE rus, a insistat că Polonia a participat la distrugerea statului irakian și că ar trebui să primească măcar atâția migranți câți soldați a trimis în Irak. Sigur, e o formă cinică de reacție, dar e clar faptul că Rusia încearcă să pună în dificultate Polonia și că lovitura e direct lansată către întregul Occident. E dificil de spus de când Rusia a ajuns să dea sfaturi, fiind un campion al imixtiunilor externe și ocupării teritoriilor altor state, al implicării în Siria, Libia, Nagorno Karabakh, Republica Centr-africană sau Mali. Cum s-ar aplica o asemenea realitate Rusiei însăși? Ca să nu vorbim de succesiunea la tratate și cei 10 ani de război în Afganistan.

Comportamentul lui Vladimir Putin și mersul său orbecăind în spațiul internațional arată, mai degrabă, o provocare constantă a Rusiei și o sfidare a Occidentului și a Americii lui Biden. Dar fără a fi asumată explicit ca poziție finală. Negocierile de până acum s-au dovedit blocate, nici măcar pe linia înțelegerii diplomatice SUA- Rusia lucrurile nu au evoluat. Vizita Victoriei Nuland la Moscova și cea a șefului CIA au dovedit că înțelegerile sunt foarte fragile și că Rusia nu are nici o înclinația să meargă spre o înțelegere, ci mai degrabă spre sfidare și afirmare a propriilor interese, mai ales cele contrare Occidentului.