Extinderea Uniunii Europene stagnează de o bucată de vreme, din motive diverse: mai întâi e vorba despre blocajele făcute de unele state oricărei forme de extindere, până când nu se realizează o integrare mai profundă și o uniformizare mai mare între statele deja membre. Alții acuză graba primirii unor state și lipsa capacității de absorbție a UE, respectiv a celei de aliniere a acestor state la nivelul standardelor europene (România și Bulgaria au fost în prima linie, ulterior Polonia și Ungaria sunt discutate ca exemple negative de integrare incompletă sau parțială post-aderare).

Teoria celor patru stadii intermediare

La fel de puțin atractivă și angajantă este și integrarea europeană a statelor care au perspectivă europeană - cele din Balcanii de Vest, după Consiliul European de la Salonic, sau cele cu aspirații europene din cadrul Parteneriatului Estic, în principal Trio-ul statelor Asociate - Republica Moldova, Ucraina, Georgia. Iar absența unui calendar, a unei posibile perspective, a atractivității pe care o avea altădată UE, reduce perspectiva susținerii unui efort de integrare. De aceea sunt imaginate astăzi noi variante și metode care să creeze stadii intermediare spre accesul în UE. Între acestea, stadiul de „membru nou al UE” sau cel de „membru convențional” ar putea să înlocuiască o formula intermediară de acces la statutul de membru plin.

Această posibilitate a intrării în UE în secvențe, în stadii intermediare, a fost gândită și dezvoltată deja în Balcanii de Vest și ONG-urile din regiune. Firește, e vorba doar de propuneri, cu elemente de controversă pe care le incumbă, inclusiv prin amenințarea statutului actual al statelor care sunt membri deplini. Proiectul prevede patru stadii intermediare, care merg de la stat asociat la cel care începe negocierile (respectând, deci, criteriile Copenhaga), la cel care încheie negocierile dar nu a realizat decât convergența tehnică, nu și acceptul politic – vezi România cu intrarea în spațiul Schengen. Așa s-a desenat, cu nenumărate variante alternative, perspectiva evoluției stadiilor până la statutul de membru deplin.

Michael Emerson, Associate Senior Research Fellow la Center for European Policy Studies (CEPS), Bruxelles, a pledat recent pentru o asemenea variantă, deoarece abordarea actuală agreată de Comisie, more for more – mai mult pentru mai mult, rămâne o formulă criptică și o etichetă mult prea vagă și necredibilă, în orice caz neatractivă și incapabilă să determine o atractivitate sau înclinație spre a face, din proprie dorință, mai multe reforme. Nu există componenta de țintă concretă care poate fi oferită populației și susținută de către cetățeni și lideri politici.

Ratinguri și criterii cantitative, măsurabile, ale drumului spre integrarea europeană

Sigur, primul pas care trebuie făcut credibil este crearea de formule de ratinguri de îndeplinire a criteriilor și angajamentelor, de procente ale îndeplinirii fiecărui punct din acquis-ul comunitar sau din planurile Acordului de Asociere, o măsură cantitativă a progresului, care să fie însoțită măcar de un acces mai mare la piață și care să aibă elemente instituționale dezvoltate și de integrare instituțională secvențială în instituțiile comunitare.

Așa am ajuns să vorbim despre statutul de „nou stat membru”. O stare a treia, interimară în drumul spre statutul final din starea a patra, cea de membru al UE normal, cu drepturi depline. Aici se prezumă că sunt îndeplinite toate elementele de reformă angajate, construcția instituțională și adaptarea legislativă, fapt ce permite, în final, deplina participare a acestui stat în UE, cu două excepții, care ar consacra extinderea reală: fără drept de veto pentru noile state membre (dar care, alternativ, ar putea participa la formarea majorităților calificate) și fără comisar în Comisie.

Asta ar fi condiția politică nuanțată de care fuge toată lumea în UE. Mai mult, pe o altă formulă, cea a „membrilor convenționali” ai UE, putem vorbi despre state care ar îndeplini setul fundamental de condiții și reforme, dar pentru care ar exista obiecții politice sau de interpretare a unor state membre și care ar presupune excluderea dreptului de vot pe anumite categorii de politici, unde convergența nu a fost deja realizată.

Posibilitatea de degradare a statelor membre în etaje inferioare ale statutului

Sigur, avem de a face cu o propunere importantă și care e convergentă cu stadiul trei al mersului spre intrare al „noilor state membre” din formula lui Emerson. Obiecțiunea e că noul stat membru ca și condiție, e o perspectivă progresistă, dar care, eventual, ar putea afecta statele deja membre depline: nimic nu garantează faptul că drumul de acces merge într-o singură direcție, spre integrarea deplină și statutul de membru cu drepturi depline, nu și invers.

Iar ultimele evaluări și propuneri ale Comisiei sau ale unor europarlamentari de introducere de sancțiuni, tăieri de fonduri sau alterare a statutului egal pentru unele state, în funcție de raportarea la normele europene, inclusiv după intrarea în UE – vezi cazul Ungariei sau Poloniei – ar putea determina și formula ca membrii deplini (din stadiul patru) să treacă în stadiul trei, al membrilor convenționali, dar fără unele drepturi. Unii dintre actorii statali din cadrul UE își doresc asta. Alții nici nu vor să audă de o asemenea perspectivă. Începe să fie afectată, în acest punct, însăși credibilitatea și stabilitatea ideii de state membre. Nu mai spunem că o asemenea propunere ar fi greu să poată trece vreodată de Consiliul European, fiind blocată de state membre care ar putea să încaseze costurile sau să fie vizate de o asemenea versiune.

Totuși, propunerea nu este de ignorat. Firește, nu pentru a strica și mai mult unitatea și coeziunea europeană, nici pentru a adânci falii existente sau a lovi conducerea politică a unor state membre, cu opțiuni considerate neeuropene de ceilalți membri. Soluționarea situației și perspectivelor statelor aspirante nu trebuie să contravină și nici să contrazică situația celor aflați deja în Uniunea Europeană.

Riscul cel mai mare este ca o asemenea inițiativă sau utilizarea ei neatentă să ducă la accentuarea faliilor dintre state sau din interiorul statelor membre actuale sau să permită chiar fragmentarea Uniunii Europene. Și nu se știe dacă există un câștig în a determina mai multă schimbare în vecinătate, în zona de aspirații și perspective europene, dar cu pierderea coeziunii interne în cadrul UE și crearea unor membri cu statute diverse în cadrul Uniunii. Pentru că atractivitatea UE pentru statele din vecinătatea contiguă rezidă tocmai în coeziunea și democrația europeană, inclusiv între state.

Teoria cercurilor concentrice și existența unor proiecte ce nu includ toate statele membre – vezi MCV, Schengen sau respectarea politicii externe comune a UE de către toate statele membre – creează deja diferențe relevante. Ca și proiectele propuse, care, potrivit Tratatului de la Lisabona, pot include doar un număr de state ce-și doresc o integrare mai adâncă pe un anumit domeniu și care îndepărtează alte state europene ce resping integrarea în acest domeniu, dorind administrarea națională. Ambele opțiuni sunt la fel de pernicioase, pentru că permit și accentuează diviziuni interne între statele membre ale Uniunii Europene. În toate cazurile, este necesară abordarea echilibrată, flexibilă și integrantă a tuturor actorilor europeni.