Tata și cu nea Gheorghe au lucrat împreună în același parc de mașini, din Flutura: erau amândoi tractoriști, conducând niște tractoare cu șenile, cu care străbăteau câmpiile cele mai mlăștinoase din jurul satului, atunci când li se cerea asta. Nu se agreau unul pe altul. Iar râca lor era veche și se trăgea încă din copilărie, când tata scotea vaca la păscut pe toloaca din spatele grădinii lui nea Gheorghe, și dobitocul dădea iama în porumbiștea acestuia. Dușmănia dintre ei a crescut cu cât a trecut timpul, atingând în copilăria mea proporții catastrofale. Victor, fiul lui nea Gheorghe, era mai mare decât mine cu patru ani și, oriunde mă găbuia, mă caftea bine. Eu veneam plângând  și tata dădea buzna peste el în casă și-l urechea. Nea Gheorghe sărea să-și apere odrasla și se bătea cu tata și învingeau când unul, când altul, în dependență de cine băuse mai puțin în ziua aceea.

Pe 2 martie 1992, amândoi au fost chemați la Comisariatul Militar din Ungheni, unde li s-au dat automate, au fost urcați într-un camion și au fost trimiși la război. Tata, nea Gheorghe și nea Valentin au picat în aceeași unitate, într-o unitate care apăra Coșnița, spre deosebire de alți consăteni de-ai lor care au nimerit care și pe unde.

În iunie, unitatea tatei a fost mutată la Bender, unde aveau loc lupte crâncene cu cazacii și soldații ruși. În noaptea dinspre 21 spre 22 iunie, tata, nea Gheorghe, nea Valentin și ceilalți camarazi ai lor au nimerit într-o capcană. Se aflau între două clădiri și din ambele se trăgea.  Erau împușcați din față cât și din spate. S-au împărțit în două echipe. Ca să ocupe cele două clădiri. În noaptea aia a și fost ucis tata.

- Da, în noaptea aia, îmi spuse nea Valentin, și ridică paharul. El și cu nea Gheorghe s-au întors vii și nevătămați din acel război, care mi-l răpise pe tata. Nea Valentin trânti paharul gol pe masă și mă privi fix în ochi.

- Eu știu cine ți-a ucis tata?

- Soldații ruși?

- Nu.

- Cazacii?

- Nici cazacii.

- Atunci cine?

- Cineva de-al nostru.

- Cineva de-al nostru? mi-am bufnițat eu ochii spre el și i-am mai umplut un pahar de votcă.

- Da.

- Cine?

- Cineva de la noi din sat.

- Cine?

- Ghicește singur cine.

- Nea Gheorghe?

- Da.

- Sunteți sigur?

- Da.

- Nu pot să cred.

- Înaintam într-o coloană, noi trei, către clădirea din fața noastră.  Eu încheiam șirul, iar Gheorghe era în mijloc.

- Și el a tras în tata?

- Da.

- Dar eu știam că l-a împușcat un soldat rus?!

- Toți știau asta. Erau la cuțite și pe front. În spatele nostru explodase o grenadă și se ridicase deasupra noastră o trâmbă de fum și de praf. Nu se vedea nimic în jur și atunci el a tras în Ilie.

- Și nu se temea că ai să-l vezi matale?

- Pe mine explozia aia mă aruncase la pământ și el, pesemne, crezuse că sunt mort.

- Și de ce nu ai spus la nimeni despre asta?

- Pentru că nimeni nu m-ar fi crezut.

- De ce să nu te fi crezut?

- Pentru că nu am dovezi. Ar fi crezut că aiurez.

- Nici mie nu-mi vine să cred.

- Ei, vezi. Pe de altă parte, îmi și era frică de Gheorghe.

- Și acum nu ți-e frică?

- Dar n-ai auzit ce-a pățit?

- Nu.

- S-a pătlăgit rău.

- Asta cum vine?

- A paralizat. Acum că a paralizat de ce să-mi mai fie frică de el?

Am plecat de la magazin cu gheața în spate. Deci tata nu a fost ucis în noaptea aia de iunie de un soldat sau de un cazac rus, ci de nea Gheorghe.

 Nea Gheorghe l-a împușcat în ceafă, pe când se chinuiau să ocupe clădirea din fața lor. Am ajuns în dreptul casei lui. În care el zăcea paralizat în patde luni de zile.

Am vrut să intru, dar n-am intrat. M-am dus la cimitir, la mormântul tatei, și am rupt buruienile care-l potopise.