Am văzut câteva tentative de luptă anticorupție. Unele reușite, altele de-a dreptul ratate. Unele imitații și teatru, altele serioase și profunde. Și lupta anticorupție se realizează nu pentru că este un scop în sine. Corupția este o năpastă, afectează societățile, încrederea în dreptate și instituțiile judiciare, în primul rând. Apoi afectează economii și bugete, mutând resursele statului în buzunare private, evident ale celor care dețin puterea, la un moment dat. Pentru că nu putem să vorbim despre corupție fără a vorbi despre putere: corupi pe cel care poate crea avantaje prin exercițiul autorității, la un moment dat. Dar cea mai criminală formă de corupție este cea de alterare a deciziei strategice: coruptul sau cel care se pretează la asemenea practici influențează decizia de securitate, cea care ține de interesele intime ale statului și națiunii, și-i afectează pe toți.

Corupția noul comunism: alterarea deciziei prin dirijarea răspunsului și coruperea decidenților

Corupția este noul comunism, se spune în literatura de specialitate. Asta pentru că, în ciuda evaluărilor, analizei, faptelor, decizia finală nu mai este luată după rațiune. Din contra. Acolo intervine, în cazul comunismului, ideologia, cea care face ca decizii contrare partidului-stat și a concepției acestuia să fie respinse. Logica și rațiunea nu contează nici atunci când ideologia comunistă – ca orice altă politizare nepermisă – este înlocuită de corupție, de solicitarea trimisă de cineva din exterior care plătește, iar coruptul determină dirijarea deciziei în zona care-i este indicată de corupător.

Dacă în cazul corupției mari de natură economică sunt afectați cetățenii prin deturnarea resurselor sau bugete subțiate, în cazul corupției din actul de justiție, este subminată încrederea în justiție și dreptate, pagubele sunt mai puternice, instituționale, și afectează mai departe încrederea în conducători, în sistemul democratic, în capacitatea de guvernare. Dacă vorbim despre decizia strategică, impactul e și mai important, e existențial: însuși statul, administrația, regimul, țara sunt puse sub semnul întrebării.

Republica Moldova a făcut un pas mare săptămâna trecută, atunci când a trecut la primele gesturi concrete, arestarea Procurorului General. A fost un act de curaj, un act simbolic și un gest care marchează voința politică de a scăpa de această meteahnă a corupției din societate și din instituții. Dar nu e vorba doar despre un gest sporadic, nicidecum de răzbunarea pe un Stoianoglo atât de mic și insignifiant, nici preluarea justiției de către noii conducători pro-europeni de la PAS: e vorba despre nevoia declanșării unei campanii de combatere a corupției, cu sprijin public, pentru a descuraja corupția, a respinge logica unor corupți și a face foarte costisitor fie și un gând de corupere sau îmbogățire ilicită folosind bunurile statului.

Ideea de campanie împotriva corupției trebuie bine înțeleasă, pentru că ea conține câteva condiții obligatorii: susținerea politică a unui asemenea demers, sprijinul pentru cei care-l duc la îndeplinire, procurori și judecători, anchetatori și experți; menținerea cursului vizibil și a mediatizării publice a cazurilor, făcute foarte vizibile tocmai pentru a descuraja și bloca perspectiva de a recurge la corupție(dar și pentru a-i proteja pe cei care anchetează). E și pentru cei aflați în funcții de conducere, posibili a fi corupți, și pentru cei care utilizează corupția pentru avantaje economice proprii, și pentru cei din justiție, care corup pentru a altera actul de justiție și a nu face dreptatea așteptată de oamenii obișnuiți, e și pentru cei din afara structurilor statului care utilizează corupția pentru a altera decizia strategică și de securitate. E pentru toți.

Campania anti-corupție: resorturi și combustibilul de încredere și susținere a acțiunii penale

Am văzut primele reacții la primul caz mare de corupție, arestarea lui Stoianoglo. Despre apărarea corupților și infractorilor de către partidele politice ale trecutului am văzut peste tot – PSD la București a condus nu o dată oamenii săi la Parchet sau la instanță – solidaritatea cu corupții s-a manifestat și la Chișinău, cu Blocul Socialiștilor și Comuniștilor, de te întrebi ce treabă au ei cu fostul procuror general. Ce nu mă așteptam să văd este suspiciunea, dubiul și relativizarea de către mass media și societatea civilă a acestei lupte, neînțelegerea ideii de campanie anticorupție, deși au fost primii promotori ai dorinței de dreptate a cetățenilor Republicii Moldova.

Stoianoglo a pătruns în sala unde era decis procurorul care să ancheteze cazul său. Ilegal. În Consiliul Suprem al Procurorilor. A înmânat șefei CSP, omul său, complet dependent și care a executat acțiunile comandate de Procurorul General, documente prin care amenința pe cei chemați să adopte decizia care-l viza. A și spus-o public. Deci a făcut ceea ce se cheamă intimidare, iar juridic obstrucționarea justiției. Faptă penală pentru care, în flagrant, DNA din România îl aresta instantaneu. Cam ca și în cazul înregistrării cu amenințarea procurorului de caz de către superiorul interimar de la Parchetul Anticorupție.  Ce trebuia să mai facă pentru a fi clară infracțiunea? Să vină cu poliția și să-i aresteze pe membrii CSP?

Sigur, probele sunt esențiale. Sigur, respectarea drepturilor omului și a drepturilor procesuale penale este importantă. Sigur, trebuie transparență, și sunt de salutat nuanțarea și echilibrul președintei Maia Sandu în tratarea cazului. Totuși, având această situație evidentă, transparentă, cunoscută de toată lumea, faptele există și sunt clare pentru toată societatea. Pentru celelalte capete de acuzare, lucrurile sunt în curs, transparența trebuie să urmeze, celeritatea e necesară desigur – cercetarea făcută cât mai repede și bine. Dar trebuie să știm și că există limite ale transparenței și cunoașterii acțiunilor procurorului în timpul cercetării și urmăririi penale. E regula generală. 

Încredere, susținere publică și Republica Moldova e în stare să reușească

Mai mult, o campanie anticorupție este marcată și de încredere, și de susținere publică. Dacă la primul caz major apar dubii și semne de întrebare – apropo, parcă copiate după poziții publice ale celor dați în urmărire internațională deja pentru fapte probate – sigur o campanie nu poate fi dusă la bun sfârșit. Trebuie să investești politic, ideatic, cu încredere pentru a avea rezultate. Dacă nu, nu mai e cazul să pleci la drum, și poți abandona acțiunea. Una obligatorie pentru a transforma Republica Moldova într-un stat serios și credibil.

O campanie anti-corupție vine și cu excese, și cu abuzuri. Acestea sunt inerente acțiunii și calității profesionale a celor implicați. Și cu viteză de derulare a unui caz pregătit de procurori. Cei care încalcă drepturile procesuale sau ale inculpatului vor plăti. Și ei își asumă riscuri. Aici se joacă profesionalismul procurorilor și a judecătorilor, și e un alt pariu al luptei anti-corupție. Ca și probitatea lor profesională și intransigența lor. Nici Antonio di Pietro, conducătorul operațiunii Mani Pulite contra Mafiei italiene și corupției politice, în Italia anilor 90, nici Laura Codruța Kovesi în DNA și lupta împotriva corupției în România între 2013-2018, păstrând proporțiile, nu puteau reuși fără sprijin politic și încredere publică. Știu că nou numiții procurori de caz și interimari de la Chișinău se află abia la început. Dar pentru curajul de a trece la treabă, merită tot sprijinul.

Republica Moldova a pornit bine la drum cu noul guvern pro-european al Președintei Maia Sandu. Nu au trecut primele 100 de zile și lupta anticorupție a început, în stil mare. Nu va fi niciodată perfect, dar e un început care poate asigura reușita reformelor din justiție, creșterea încrederii în justiție, întărirea statului de drept, toate venind cu dividende, atragere de investiții străine și încrederea europenilor în lupta anticorupție. Republica Moldova poate reuși!

E momentul ca toți procurorii să fie întăriți în decizia de a face treabă, iar limita și premiile vor veni pe baza cunoștiințelor și a performantețlor lor profesionale. Doar așa o campanie anticorupție trebuie lansată. Și investiția de încredere merită. Să vedem și acțiunea societății civile într-o formă mai puțin suspicioasă și mai puțin credulă la lacrimile de crocodil ale inculpaților și mai serioasă în susținerea dezideratelor de dreptate ale propriilor cetățeni și de responsabilizarea celor dovediți vinovați. Pentru că orice abuz al procurorilor se va plăti, în egală măsură, în fața legii.