Avansam agale pe o stradă din Londra, după un tip și o tipă care mergeau ținându-se de mâini, cu aerul că nu se grăbeau nicăieri și că toată lumea era a lor. Nu vorbeau între ei. Ea își înclinase capul spre el și tipul pășea cu o idee în fața ei. Tipul și tipa comunicau cu ajutorul mâinilor încleștate, ca în nu știu ce proză a lui Yasunari Kawabata. Nu prea memorizez denumirile străzilor, așa că nu am ținut-o minte nici pe aceasta. Ea îl trase de mână și el se aplecă să-i lege șiretul de la pantofi, când eu am ajuns în dreptul lor și atunci i-am recunoscut. Da, da, el, cel care se ciuci în fața ei nu era nimeni altcineva decât temutul interlop Veaceaslav Platon, dat în căutare internațională de către poliția din Republica Moldova. Iar ea, faimoasa jurnalistă Natalia Morari, fruntașa luptei contra corupției și a mafioților care au furat miliardul din Banca de Economii. Atâția ani, seară de seară, cunoscuta jurnalistă ieșise pe sticlă pentru a-l veșteji pe Platon și ciracii lui la emisiunile ei atât de curajoase și acum o vedeam răscolindu-i banditului claia de păr din cap în timp ce el îi lega șiretul de la pantof. 

Ca să nu mă zărească și ei și să nu intre la idei că i-aș urmări, am intrat în cafeneaua din dreapta mea. Bani aveam, căci organizatorii Festivalului de Poezie „ T.S. Eliot” care mă invitaseră la Londra îmi decontaseră biletul de avion și acum puteam să-mi comand orice aș fi vrut. După micul-dejun de la hotel - foarte copios, de altfel – nu mai voiam nimic. Totuși, ceva ar fi trebuit să comand și am cerut o prăjitură cu halva. Se pare că, până acum, nu m-au observat. El o cuprinse cu mâna stângă de umăr și o lipi de piept ca pe o medalie, iar ea îi mângîia obrazul cu fruntea.

Următorul eveniment – un recital de poezie la librăria Oxford - începea la ora unu. Adică peste un ceas. Deci timp aveam berechet ca să-mi termin prăjitura pe care nu aveam nici un chef s-o bag în mine. Banditul își lipi urechea de burta ei ca de o scoică scoasă din mare. Urmărindu-i cum se giugiuleau, m-am amintit de Pavel, fostul meu coechipier din echipa de juniori a clubului „Speranța”. În ultimii săi ani de viață lucrase paznic la Banca de Economii, până să dispară miliardul din ea. După falimentul ei, a mers să lucreze cu palmele în Moscova, unde monta acoperișuri și acolo a și murit, după ce a alunecat de pe țigla pe care o placase. Pavel fusese un mare admirator al Nataliei Morari, ori de câte ori ne întâlneam îmi vorbea despre cât de tare o admiră că le-o spune verde în ochi jafurilor alea de Platon și ciracii lui. Dacă ar fi rămas în viață și nu ar fi căzut de pe acoperișul acelei vile din Moscova, cu siguranță că acum ar fi pierit pentru a doua oară văzând-o pe jurnalista sa dragă cuibărindu-se la pieptul banditului pe care el îl ura din fundul rărunchilor.

Pentru mine șocul nu era chiar așa de mare, pentru că eu niciodată nu am pus botul la ce spunea Natalia Morari. Nu am crezut-o din prima clipă când a pășit pragul Europei Libere, unde eu lucram la vremea aceea.

Cei doi încă se mai giugiuleau pe stradă, când am simțit că vreau să vărs. Prăjitura aia nu mi-a căzut bine la stomac și m-am furișat spre baie. După ce am vomitat, m-am întors la masa mea, gândindu-mă cu ciudă că va trebui să plătesc o prăjitură pe care am borât-o în chiuvetă. Cei doi îndrăgostiți dispăruseră. I-am cerut chelnerului nota.

- Dar prăjitura dumneavoastră a fost plătită deja.

- Cum așa?

- Au plătit-o un domn și o doamnă.

- Când?

- Cât ați fost la baie.

Când l-am auzit ce-mi spunea, mai era să-mi cadă plombele. Deci cei doi mi-au plătit prăjitura. Platon și Morari mi-au plătit prăjitura.

- Și v-au mai transmis și acest bilețel, îmi spune chelnerul și-mi înmână o hârtie parfumată. L-am deschis și l-am citit: „ Eu știu cine ești și de ce ai venit la Londra: ca să ne urmărești și să scrii despre noi. Te previn însă că vei avea mari necazuri dacă nu ai s-o întinzi imediat spre aeroport.”  Semnat, un amic.

În loc însă s-o tai direct spre aeroport, eu m-am îndreptat mai întâi spre un coș de gunoi, unde am aruncat bilețelul, iar apoi spre librăria Oxford în care urma să citesc câteva poezii de-ale mele. Mă apropiam de librărie cu sentimentul că, în Londra, nu mă mai simțeam în siguranță.