Mama mea intră în bucătărie, unde eu stăteam la masă și mâncam și mi se adresă în rusește. Până acum, ea nu-mi vorbise niciodată în rusește – nici măcar nu eram convins că rupe limba ocupanților - și, deodată, hodoronc-tronc, mă întrebă în rusește dacă îmi place borșul ei. Mi-am ridicat contrariat ochii din farfurie și am privit-o pe sub sprâncene. Eram atât de șocat că, din greșeală, am atins farfuria cu cotul și am vărsat-o pe podea. M-am trezit. Eram acasă, în patul meu din Chișinău, la o distanță de o sută și douăzeci de kilometri de mama mea. Aș fi telefonat-o chiar în acele clipe dacă ar fi avut telefon acasă sau pe vecinele ei din Flutura, dacă nu ar fi fost ora trei noaptea.

Nu mai puteam să adorm. Visul acela cu mama vorbindu-mi în limba lui Igor Smirnov  mi-a spulberat somnul. M-am dat jos din pat și m-am dus la bucătărie, unde mi-am făcut o cafea. Apoi m-am îmbrăcat și mi-am împachetat geanta.  Mă hotărâsem să merg la Flutura.

Nu mai aveam răbdare să aștept să se facă ziuă și să aștept prima cursă, cea de la șase, și am ieșit cu noaptea în cap din casă. O să fac autostopul. Imposibil să nu meargă ceva la Ungheni la ora asta. Nu rulau însă troleibuzele și până la ieșirea din oraș am întins-o pe jos.

Se făcu cinci dimineața când se ivi prima mașină, dar nu se opri. Nu s-au oprit nici următoarele și obosisem să-mi mai flutur mâinile în fața lor ca pe nișe moriști. Totuși n-am renunțat. Cu toate astea, doar pe la ora șapte frână cursa de Iași,  dar șoferul nu vru să mă ia când auzi că vreau să merg doar până la Ungheni.

- O să vă plătesc ca până la Iași, dar am să cobor la Ungheni.

Numai așa mă lăsă să urc în mașină.

Ceea ce mă miră cel mai tare fu să găsesc poarta dezlegată. De regulă, mama o lega tot timpul, inclusiv ziua când stătea acasă, de frică să nu o calce hoții.  Nici Tuzic nu sări să mă întâmpine.  Schelălăia jalnic în cușca lui intrată în pământ. M-am așezat pup și l-am privit. Părea bolnav sau lihnit de foame.  Cred că mai degrabă era înfometat.  Nici măcar nu-și ridică botul spre mine, ci doar mă privi cu niște ochi foarte triști.

Mama nu se vedea nicăieri și  am strigat-o . Nu mi-a răspuns.  Am împins ușa și am intrat și i-am auzit gemetele din tindă. Mama zăcea în patul din camera din fund. Gemea cu ochii închiși. În somn. Am strigat-o încet, apoi mai tare, până s-a trezit. Mă privea neîncrezătoare. Nu-și putu ține prea mult ochii deschiși și pleoapele îi căzură ca niște draperii la fereastră.

Avea un picior umflat. Căzuse în casă pe când schimba un bec și își rupse piciorul. Cu chiu, cu vai, ajunse la pat și se răsturnă pe el, în urmă cu cinci zile. De cinci zile zăcea acolo și nu mai mâncase nimic. De cinci zile nu mai mâncase nimic nici câinele din curte.

Trebuia s-o duc la spital. Am sunat la salvare și cei de acolo nu au vrut să trimită ambulanța. Spuneau că nu au nicio mașină liberă. Că să aștept că o să mă sune ei. Știam ce înseamnă asta. Că nu o să mă telefoneze niciodată. De aceea, am chemat un taxi și am dus-o pe mama la spital plătind pentru asta o sumă exorbitantă.

Când am ieșit din spital, am văzut-o pe mama stând  la fereastră, deși n-avea voie să se dea jos din pat. Mi-am întors capul de câteva ori și am văzut-o privindu-mă cu niște ochi îngrozitori de triști. Cu niște ochi la fel de triști mă mai privise doar Tuzic al ei. Deodată, mi-am amintit că am uitat să-l hrănesc și pentru asta am luat un alt taxi și am revenit la Flutura, iar în timp ce mașina mă hurducăia pe drumul hopuros ce cobora spre satul din vale mi-am amintit cum mama m-a privit.

Câinele nu voia să mănânce. I-am căscat botul  și i-am turnat cu de-a sila lapte în gură și el mă privi cu niște ochi apoși. Nu eram sigur că mă vede și că avea rost să-i mai torn lapte în gură.  Totuși, îi turnam și el îl vărsa înapoi pe tot. Se făcu seară și taxiul mă claxona. I-am lăsat în farfurie tot ce-i cumpărasem și am plecat, legând poarta. L-am plătit pe taximetrist să mă ducă la Chișinău și în mașină am adormit și am visat-o din nou pe mama vorbindu-mi în rusește și atunci i-am cerut șoferului s-o ia înapoi spre Ungheni.