Căutam pere. Treceam printre tarabele cu mere și prune sperând să dau la un moment dat și de pere, când un bărbat tuns perie m-a apucat de mânecă și îmi șuieră printre dinți.

- Eu am pere.
- Dă-mi o kilă.
- Eu nu vând cu kila.
- Dar câte îmi poți da?
- Una singură.
- Eu vreau mai multe.
- Glumești?
- Și de ce aș glumi?
- Tu știi cât costă o pară de-a mea?
- Cât?
- O mie de euro.

Omul nu părea a fi nebun, ci, poate, glumeț sau farsor. Oricum ar fi, l-am urmat, fiind foarte curios să aflu ce-s cu glumele astea idioate. Tipul m-a dus la taraba
cu pește sărat. Treaba începea să miroase urât, dar voiam să văd cu ce-o să se termine. A scos o geantă de sub masă și a ticăit cu un deget în ea.

- Aici e?

- Ce? am făcut-o eu pe prostul.

- Para. Para pe care o cauți.
- Deschideți fermoarul.
- Ce, nu mă crezi?
- Vă cred, dar vreau s-o văd.
- Perele astea nu-s pentru orișicine.
- Atunci eu am tăiat-o.
- Bine, ți-o arăt, mi-a spus individul și a tras fermoarul și eu am înlemnit, văzând profilându-se țeava unui automat kalașnikov. Iată ce numea el pară. Un kalașnikov. Probabil, nu numai el. Probabil, ei. Un kalașnikov adus din Transnistria, din Colbasna. Pesemne că m-o fi confundat cu vreun bandit de-al lor, așa tuns la zero cum eram. A tras înapoi fermoarul și a împins geanta sub masă.

- Ei, îl cumperi?
- Da, îl cumpăr, i-am pus eu o barbă. Stai numai să mă duc după verzișori.
- În cât timp te întorci?
- În 10 minute.
- Vrei să vin cu tine?
- Nu-i nevoie. Revin eu.
- Dar de unde pot să știu eu, frate, că ai să revii? Lasă-mi ceva în loc?
- Ce anume?

- Bicicleta.
- Atunci o să mă întorc peste o jumate de oră.
- Atunci rucsacul și mobilul.
- Ți le las, i-am spus eu și mi-am dat jos din spate rucsacul și I l-am înmânat, fiind sigur că asta era sigura modalitate ca să scap de individ.
- Și mobilul?
- E în rucsac.

Știam că n-o să-mi mai văd niciodată rucsacul și mobil, dar asta era singura mea soluție ca să scap de tip.

- Sper să nu-I aduci înapoi pe îngerași?
- Cine mă crezi?
- Dacă –I aduci, n-o să mai ieși din piața asta, a scuipat tipul spre mine și eu mi-am dat seama că nu toți bandiții s-au evaporat la Londra sau în Frankfurt și că unii au mai rămas și la Chișinău, poate, nu neapărat pentru a le face jurnalistelor care luptă cu corupții, copii.

Ar fi trebuit să merg la poliție și să-l torn, dar amenințarea lui că-mi va lua gâtul mă făcu să încalec pe bicicletă și să pedalez spre casă. Azi nu voi mânca pere.