Chiar în timp ce prin fața tribunei la care stătea tovarășul Krasnoselski defila o coloană de tancuri, cu tanchiști pe jumătate ieșiți din turele, având mâinile îndoite spre tâmplă și capetele întoarse simultan  spre conducătorul țării lor dragi, creând senzația că toate mâinile acelea întinse strună în sus ar fi fost o singură mână și toate capetele acelea jurându-i credință președintelui ar fi fost un singur cap, se iscă o busculadă în mijlocul mulțimii de vizavi. Căpitanul Jeleznâi își croia drum printre oamenii cu pancarte deasupra capului pe care scria Transnistra este țara mea iubită, Trăiască Transnistria liberă, Jos mâinile de pe Transnistria, Moarte românilor, Noi nu vom uita niciodată că voi ne-ați ucis în 1992 și îi scotea din îmbulzeală pe cei care veniseră la paradă cu mâinile goale și-i interoga.

Căpitanul Jeleznâi descoperi o mașină cu numere moldovenești parcată în spatele mulțimii și voia să afle a cui e și să-l găsească pe proprietar. Lui i se părea o mare blasfemie ca de ziua națională a mult pătimitei lor țări, să dea de-o mașină cu numere moldovenești chiar pe strada Lenin și chiar în timp ce pe aceasta mărșăluiau soldații armatei a 14-a și ai armatei lor naționale,  care, în 1992, au apărat independența Transnistriei cu prețul vieții lor. Așa ceva i se părea prea de tot.

Căpitanul Jeleznâi, împreună cu locotenenții Pobedeonosnâi și Sorokin, îi ocheau pe cei fără drapele și pancarte și îi extrăgeau din mulțime ca pe o măsea stricată și îi duceau la secția de miliție, unde erau întrebați dacă nu ei sunt proprietarii Daciei negre parcate în fața unei case cu cinci etaje. Nimeni nu voia să recunoască asta. Acesta însă nu era un motiv ca să li se dea drumul. Erau duși la subsol, de unde erau scoși din când în când pentru a fi interogați din nou. Nu, oamenii nu erau interogați de căpitanul Jeleznâi și de locotenenții Pobedonosnâi și de Sorokin. Nici vorbă. Jeleznâi și de locotenenții Pobedonosnâi și de Sorokin pur și simplu îi depistau în mulțime pe cei care nu strigau – Trăiască Transnistria liberă- și nu fluturau drapelele țării lor sau nu purtau deasupra capetelor pancarte și-i duceau la miliție.

Timpul trecea și ei nu-l găsiră pe proprietarul Daciei negre și asta îi înfurie. Îi înfurie la culme. Dibuiseră zece suspecți, dar nimeni nu vru să recunoască faptul că ar fi din Chișinău.

Veni maiorul Mevdev, cu câțiva soldați după el, și înconjurară Dacia. Mai apăru și un camion militar și aceștia o urcară în benă. Camionul rulă câteva străzi mai jos. Se opri într-o piațetă, unde soldații dădură jos Dacia cu numere de Chișinău și cu niște ciocane uriașe începură s-o izbească cu sete.

Locotenentul Cornilov îl interoga pe un bărbat care nu vorbea prea bine rusește și care nu avea acte la el. Acesta însă refuza să mărturisească adevărul. Adică să spună că e din Chișinău și că mașina ar fi al lui. El pretindea că ar fi din nu știu ce sat din raionul Grigoriopol și că venise la Tiraspol pentru a vedea parada. Tocmai lucrul acesta îl scoase din papuci pe locotenentul Cornilov care începu să-l izbească cu capul de pereți.

Soldații făcură mașina chiseliță. Iar bărbatul pe care-l bătea locotenentul Cornilov leșină și căzu pe podea.

În mulțime nu mai erau oameni fără drapele sau pancarte deasupra capului și toți, dar absolut toți, strigau la unison TRĂIASCĂ TRANSNISTRIA LIBERĂ ȘI JOS COTROPITORII MOLDVENI. Căpitanul Jeleznâi începu să plângă de bucurie. Nu mai văzu o paradă militară mai frumoasă ca aceasta.

Nota autorului: acest text este o proză și ar trebui citit în această cheie.