Afară începu să ploua cu găleata și noi ne-am ridicat, vrând-nevrând, de pe banca aia de pe splaiul Nevei. Ploaia ne alungă de acolo și noi am întins-o spre stație, unde am urcat în primul autobuz care sosi, fără să avem habar încotro merge. Bani de hotel n-aveam, dar aveam de autobuz.  Se pare că era una dintre ultimele curse, dacă nu chiar ultima, care mai rula la ora aia târzie prin oraș. Nu, nu avea importanță unde merge. Important era că aveam pentru câteva ore un acoperiș deasupra capului și sub fund niște scaune uscate. Încolo, să se ducă oriunde vrea, odată ce ne scăpa de ploaia aia rece care se dezlănțui pe nepusă masă și de vântul ăla ostil care o însoți.

Stăteam în fața Dianei și a lui Sergiu și dârdâiam cu toții de frig. Nu reușeam să ne încălzim și pace. Îmi amintii că eu i-am convins să vină încoace și-mi ferii privirile într-o parte. Da, eu, la subsolul cafenelei „Povestea” în urmă cu o zi când ei mi se plânseră că mor de urât la Chișinău.  Le-am zis că am un prieten foarte bun la Leningrad și că am putea să rămânem la el câteva nopți, sau cât o să vrem noi.

Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am coborât din avion a fost să intru într-o cabină telefonică și să-l sun pe Iulius. Am intrat și l-am telefonat. Aparatul îmi înghițea monedă după monedă ca un balaur. Care zornăiau în burta lui ca nisipul în clepsidră. Ne-am înțeles să ne vedem în fața Ermitaj-ului.

Pe Iulius l-am cunoscut la Tbilisi, unde eu eram student la filologie și el frecventa cursurile de regie film, dar n-avea unde trăi și atunci eu l-am lăsat să doarmă în patul meu, iar eu dormeam pe o saltea întinsă pe podea într-un alt cămin, în căminul studenților basarabeni de la teatru. Pentru că situația asta se cam lungea, aceștia au ajuns să mă suspecteze că aș fi kaghebist, dar nu, eu nu eram kaghebist, ci pur și simplu mi s-a făcut milă de Iulius într-o zi de toamnă când l-am văzut dormind pe o bancă din fața căminului nostru. Eu coboram de pe munte cu câteva cărți sub braț când l-am văzut lungit pe banca aia și l-am întrebat de ce doarme acolo și el mi-a povestit că e un lituanian din Leningrad și că intrase la regie film, dar nu i-au dat și cămin. Mi se făcu milă de el și am încercat să-l ajut, lăsându-l să doarmă în camera mea până i se va repartiza și lui un loc în cămin și i-au dat, dar abia peste o jumătate de an, timp în care eu am dormit noapte de noapte pe o saltea pe podea în camera lui Nicu Suveică și al lui Dorian Boguță, iar el în camera mea și acum când ne-am văzut în fața Ermitaj-ului l-am rugat să mă primească pe mine și pe prietenii mei pe vreo două nopți la el ca să putem vedea și noi Leningradul.

Iulius ne arătă orașul, dar nu putu să ne primească la el, fiindcă ai lui făceau reparație și nu avea unde să ne ia. Regreta foarte mult.

- Nici nu-ți închipui cât de tare îmi pare rău, mi-a spus Iulius cu care m-am îmbătat de atâtea ori la Tbilisi, iar o dată, chiar pe acoperișul căminului meu cu șaisprezece etaje, pe vremea aia când el dormea în camera mea iar eu pe o saltea flendurită la Nicu și Doru în cameră.

Se făcu foarte târziu și Iulius plecă, iar noi ne-am așezat pe banca aia de pe cheiul Nevei când ploaia ne alungă de acolo și noi am fugit de ea în acest autobuz, în care am intrat uzi, flămânzi și disperați.

Sergiu și Diana tăceau și eu presupuneam că, de aia, că erau supărați pe mine, fiindcă eu i-am asigurat că avem unde rămâne la Leningrad și, în realitate, s-a dovedit că nu aveam. Eram și eu foarte dezamăgit. Eram cu toții foarte dezamăgiți și ne uitam tâmp prin geam. Orașul era încântător, dar noi n-aveam unde dormi. Ploaia nu mai contenea și orașul se goli de oameni și noi ne alinam cu asta.  Totuși, dacă nu ar fi plouat și nu ar fi bătut vântul acela năprasnic, am fi putut sta pe o bancă până dimineață. Dar așa.

Diana îl întrebă pe Sergiu câți bani mai are la el. Îl întrebă în română și doi domni și-au întors capetele spre noi, iar unul dintre ei începu să ne scruteze cu niște ochi de gheață.

- Eu nu mai am nici un ban, i-a răspuns Sergiu, cu o voce pierită.

- Nici eu, i-am spus și eu Dianei, cu toate că ea pe mine nu mă întrebă nimic.

Bărbatul care ne privea cu ochi de gheață, ne strigă.

- Na rusckom, tavarișci. Gavarite na celoveceskom iazâke ( În rusă, tovarăși. Vorbiți într-o limbă omenească)!

Eu nu vrui să trec la rusă și o întrebai pe Daina în română.

- Dar tu, Diana?

- Nici eu, îmi răspunse fata în timp ce unchiașul acela scrâșnea din dinți și ne privea cu niște ochi turbați.

Intră un maior roșcat și se așeză pe scaunul din dreapta mea. Am tresărit.

- Dacă am fi avut ceva bani, am fi putut să ne luăm o cameră la hotel, dar așa, nici vorbă, continua Diana să vorbească în română și maiorul ce întoarse spre ea. Am tresărit din nou.

- Și atunci unde o să dormim la noapte? mă întrebă în română Sergiu în timp ce vreo patru unchiași își întoarseră capetele spre noi și ne priveau peste umăr indignați. Din ce în ce mai indignați. Mă privea și maiorul. Drept în față. Am pălit.

- Numai nu la gară, căci am auzit că acolo se întâmplă chestii îngrozitoare,  i-am răspuns și eu în română, cu toate că unchiașii ăia se ridicară în picioare și se porniră spre noi, cu pași apăsați, iar maiorul își plimba ochii pe fețele noastre.

- Și atunci unde? mă întrebă Diana și mă privi ofuscată. Mă privi și ofițerul roșcat.  Unchiașii se apropiau. Dacă am fi trecut la rusă, cred că ne-ar fi lăsat dracului în pace. Dar acum, oare ce-or să ne facă? Inima mi se scurse în călcâie.

Era ultima cursă, și eu mă gândeam cu groază la ce ne așteaptă atunci când autobuzul se va opri și noi vom fi nevoiți să coborâm afară.

- Cum, unde o să dormiți?, o să dormiți la mine! exclamă maiorul acela roșcat în cea mai limpede limbă română și unchiașii s-au retras, iar mie îmi reveni inima în piept.

-O să dormiți la mine. Eu sunt ofițer aici și o să vă iau la mine, doar n-o să-mi las compatrioții în stradă, ne-a spus maiorul și ne-a luat la el și noi am avut unde să dormim în noaptea aia ploioasă, la Leningrad, când Iulius n-a vrut să ne ia la el, iar unchiașii ăia ne puseseră gând rău. Limba română ne-a salvat, căci dacă am fi trecut la rusă nu cred că maiorul acela și-ar mai fi deschis sufletul în fața noastră. Mă bucur că am avut curaj. Limba română ne-a salvat în noaptea aia ploioasă.

Nota autorului: acest text este o proză și ar trebui citit în această cheie.