Pedalam pe bicicletă prin fața Ministerului de Interne bucuros că noul meu roman a ajuns în Serbia când am văzut cum o mașină gri care viră de pe un Ștefan cel Mare duduind de mașini pe un Vasile Alecsandri deșert, intră într-un biciclist tuns ridiche, care traversa zebra călare pe bicicleta sa roșie și instinctiv am frânat și eu, fiindcă toate astea se petreceau la trei-patru pași în fața mea.

Am frânat și am înțepenit pe trotuar când i-am auzit țipătul biciclistului – un țipăt uluit – cred că așa țipă și potârnichile atunci când glonțul le pătrunde în inimă sau gâștele atunci când cuțitul le intră în beregată și rămân fără cap. Era un țipăt stupefiat și scurt, un țipăt fără cuvinte care nu se auzea pe pământ ci în aer, fiindcă băiatul tuns ridiche fu aruncat de pe bicicletă în aer, și acesta se învârti cu picioarele în sus și capul în jos peste mașină și se prăbuși cu capul în asfalt, după care sări ca o minge în aer și alergă spre mașina care frână la cotitură, deschise portiera  și o privi pe fata de la volan, dar nu-i spuse nicio vorbă, nimic și trânti portiera și fugi spre bicicleta sa, ruptă în două, roata din față și ghidonul zăcând într-o parte, pe când șaua și roata din spate în altă parte, și bicicleta sa  semăna în acelea clipe cu o rață cu gâtul tăiat, când trupul se zbate pe pământ și nu înțelege unde-i este capul.

 Cel mai stupid e că mașina asta gri se izbi în bicicleta băiatului  tuns zero chiar în fața Ministerului de Interne, mă gândii eu și mă miram că se ivi printre noi doar un singur polițist  - unul foarte molâu - și nu mai mulți.

Polițistul acela mototol parcă nu știa ce să facă și se uita pierdut la bicicleta dezmembrată, la fata descompusă de spaimă care ieși din mașină și nu știa unde să meargă, la biciclistul tuns zero care umbla de la bicicleta sa făcută zob la mașina aia gri în rotocoale, fără să se oprească o clipă. Polițistul acela blegos mi se păru complet depășit de situație. În loc să cheme ambulanța sau pe ceilalți polițiști, el încerca s-o calmeze pe șoferița care-și frângea mâinile în fața mașinii sale, care nu pățise nimic.

În jurul șoferiței se îmbulzi o droaie de oameni și mulți dintre ei o înjurau că a intrat în sărmanul biciclist care în tot acest răstimp nu a stat o secundă pe loc și a tot umblat ca un animal rănit de la bicicleta sa făcută pilaf la mașina care l-a aruncat în aer, fără să-și găsească astâmpărul. Mulți s-au apropiat și de el și el le arăta tuturor cucuiul din creștetul capului său care continua să crească. Eu îl văzui, fără ca el să mi-l arate.

Veniră și câțiva tineri cu bicicletele trăgându-le de ghidon și eu mi-am dat seama că aceștia, probabil, erau prietenii biciclistului rămas fără bicicletă și cu un cucui de toată frumusețea în creștetul capului. Dar biciclistul rămas fără bicicletă nu rămase cu ei. El îi părăsi și-și văzu de drumul său rotindu-se de la bicicleta sa dezmembrată la mașina care-l aruncase în aer. Prietenii săi veneau după el, dar el îi ignora. El trecea printre zecile de gură cască  adunați la răscruce și se ținea când de spate, când de burtă, când de cap.

- Chemați ambulanța, i-am strigat eu polițistului. Ce mai așteptați, chemați ambulanța, nu vedeți că omului acesta îi este rău.
- Îți este rău? îl întrebă curcanul.
- Nu mi-e rău, negă biciclistul.
- Nu-l ascultați și chemați ambulanța, nu mă lăsai eu.  Nu vedeți cât de palid e?
- Nu intrați în panică, mă apostrofă îngerașul. Eu știu mai bine ce trebuie să fac. Nu trebuie să-mi spuneți dumneavoastră. Iar dacă nu o să vă calmați, o să vă arestez.
- Dar ați chemat ambulanța?
- Da. Am chemat-o, răcni  polițistul și mă somă să-mi văd de drum. De ce nu te duci și tu acasă? Oare chiar nimeni nu te așteaptă acasă?
- Cum să plec, dacă eu sunt martor la tot ce s-a întâmplat? Vă dați seama ce-mi cereți?

Lumea se îngrămădea în jurul nostru și polițistul sparse cercul și le ceru să se împrăștie. Apoi am avut impresia că a dispărut, iar în locul lui s-au ivit alții și unul dintre ei mă întrebă ce s-a petrecut și eu l-am dus la bicicleta ruptă în două și i-am povestit tot ce-am văzut.

Nu departe de noi biciclistul aproape că alerga printre oameni ținându-se când de o coastă, când de alta. Alerga ca să nu cadă din picioare.

- Morți sunt? mă întrebă un bătrân, care-mi apăru în față.
- Nu.
- Dar unde-s urmele de sânge?
- Nu-s.
- Nu-s urme de sânge?, se miră el și-și văzu de drum.

Șoferița se apropie de un bărbat tăciunos care pretindea că a fost și el la intersecția asta când s-a întâmplat totul, deși eu nu l-am văzut.  Mi se pare că șoferița îi promitea să-i dea niște bani. M-am uitat mai atent la ea și mi s-a părut că era pur și simplu înfricoșată. Poate că se ducea la un chef, ce știu eu, iar accidentul acesta i-a dat peste cap toată seara. Nu, nu voise ea pentru nimic în lume să-l trântească de pe bicicletă pe băiatul tuns ridiche, ceea ce voia ea era să ajungă mai repede la cheful de la un restaurant din Hâncești și când acolo acest biciclist i-a apărut brusc în față. Apăru nu se știe de unde un tânăr și o cuprinse cu mâinile pe după umăr și o strânse la piept. O, ea nu-și putea lămuri cum s-a întâmplat totul, parcă strada era goală. Tânărul o consola.

Șoferița, cu părul negru șiroindu-i spre umerii goi, se apropie de biciclist și-i spuse că o să plătească ea totul, inclusiv bicicleta avariată.

- Stați mai întâi să vină ambulanța și pe urmă vorbim.
- Dar totuși spuneți-mi cât costă bicicleta? V-o pot plăti chiar acum.
- O mie de euro.
- Cât?
- O mie de euro.
- Și îmi puteți demonstra că atâta costă?
- Pot, dar nu acum. Stați mai întâi să vină ambulanța, îi zise tânărul tuns zero și-i întoarse spatele și se avântă printre oameni, la pas alergător.
- Cine-i vinovatul, cum credeți: șoferița sau biciclistul? se întrebau oamenii între ei și unii ziceau că biciclistul, iar alții că șoferița. Mai cu seamă câțiva tineri o apărau cu foc pe șoferiță și cum să n-o apere când fata aia brunetă îmbrăcată într-o fustă scurtă era atât de frumoasă. Era chiar foarte frumoasă  și avea niște picioare amețitoare!!!

Iar în plus era și româncă, pe când biciclistul accidentat era rus și nu știa nici măcar două vorbe în română. Fata însă vorbea o română impecabilă. 

Apăru ambulanța și când o văzu biciclistul se prăbuși pe trotuar. Fără cunoștința. Medicii îl băgară pe targă în mașină și-l transportară la spital. El intrase în comă și ei nu știau dacă-i vor putea salva viața sau nu.

Noi am rămas și am continuat să ne certăm mai departe, întrebându-ne cine e vinovat: șoferița sau biciclistul, fata aia foarte frumoasă sau băiatul acela urât, românca aia care vorbea o română impecabilă sau rusul acela care refuza să ne vorbească limba?

Eu pentru prima dată în viața mea am ținut cu rușii.

NOTĂ: Acest text este o proză și ar trebui citit în această cheie.