Tancul după care alergam se cățără pe o pantă piezișă unde pe căpățâna ei se afla o moară pe care o ocupaseră românii din Chișinău.

Vorba vine, românii din Chișinău. Nu mai erau ei nici un fel de români din Chișinău. Erau tot de-ai noștri, din același batalion din Tiraspol, dar exercițiul ne impunea să ne împărțim în două: în români din Chișinău și în militari transnistreni și țin minte foarte bine că cei care fuseseră obligați să devină români din Chișinău n-au fost prea bucuroși de asta. Eu și Alexandru însă am avut noroc, noi am fost trimiși, alături de alți soldați transnistreni, să ne eliberăm pământurile natale cotropite de românii din Chișinău și să-i împingem cât mai departe  de Nistru, fluviul nostru strămoșesc.

Deci noi trebuia să eliberăm moara din vârful dealului, pe care o ocupaseră românii din Chișinău, până nu se lăsa seara. Încolo alergam.

Alexandru fugea cot la cot cu mine, când panta aia piezișă deveni și mai abruptă și noi am început să ne târâm în patru buși.

Copacii din jurul nostru dispăreau unul câte unul, până nu mai rămase niciunul, iar panta aia abruptă, brusc, se transformă într-o câmpie plană și noi ne-am sculat în picioare, întrebându-ne uluiți unde mai e creștetul dealului, pe care ar fi trebuit să se înalțe moara aia ocupată de dușmanii noștri din Chișinău, pe care noi ar fi trebuit s-o eliberăm și să înfigem în vârful ei steagul nostru transnistrean.

Nu mai știam unde sunt ai noștri și unde sunt ai lor.

Singura certitudine pe care o mai aveam era tancul după care alergam. Încolo, ne uitam încurcați în zare și nu înțelegeam unde putuse să dispară creștetul dealului. Creștetul dealului pe care ar fi trebuit să se înalțe moara ocupată de românii din Chișinău.

În fața noastră se desfășura câmpia plană și noi nu mai știam unde e dușmanul pe care ar fi trebuit să-l nimicim.

Nedumerirea asta o avea și Alexandru. Temerea noastră era că ne rătăcisem și că nu înaintam într-o direcție bună. De, tanchistul nu era din părțile noastre – era venit tocmai din Permi - și greșise drumul. Da, el era din Permi, dar noi eram de aici și atunci oare cum de ne-am putut rătăci? Nu înțelegeam. Nu înțelegeam încotro s-o luăm ca să dăm iar de dealul acela abrupt și nici nu aveam pe cine să întrebăm, căci nu era nici țipenie în jurul nostru. Ne răzlețisem și de restul unității.

Tancul însă înainta pe drumul drept ca oglinda și nouă nu ne rămase nimic altceva de făcut decât să fugim după el, chiar și dacă acesta nu avansa spre pozițiile ocupate de dușman.

Am auzit o detunătură. Apoi încă una și Alexandru căzu ca secerat din picioare. M-am aplecat asupra lui și am văzut că sângele îi gâlgâia din piept.  Cineva din crângul din față trase în noi și-l nimeri pe Alexandru, doborându-l la pământ. El încă mai respira  și eu mi-am smuls cămașa albă de pe mine și am fluturat-o în aer. Un alt glonț îi străpunse capul și Alexandru încetă să mai respire, murind în brațele mele.

Focul încetă și eu putui să văd că cei care alergau spre noi cu armele la ochi nu erau românii din Chișinău, ci tot ai noștri, soldați transnistreni. Adică ai noștri au tras în noi și l-au ucis pe Alexandru.

Ne-au înconjurat, dar nimeni dintre ei nu voia să recunoască, da, nimeni, că au țintit în noi. Eu însă mă întrebam altceva: oare ne-au prevenit că vom trage cu gloanțe de război, cu gloanțe adevărate? Ne-au spus asta înainte să începem exercițiul? Oare lumea știa că fiecare împușcătură va costa viața cuiva? Alexandru știa? Să ne fi spus oare și eu să nu fi auzit, de vreme ce sunt cam surd de felul meu și nu aud prea bine? Sau gloanțele alea două care l-au ucis pe Alexandru au fost niște gloanțe oarbe? Dar de unde oare să se fi luat și de ce oare nimeni nu se întreba asta? Sau comandantul nostru ne-a prevenit, dar ne-a cerut să tragem în aer?

Camarazii care ne-au înconjurat mi-au mărturisit că ne-au confundat cu românii din Chișinău și, da, de asta, au tras în noi.

Oricum ar fi, asta nu ne mai putea încălzi cu nimic, mai ales pe Alexandru care zăcea mort în iarba de la marginea drumului. Alexandru, cel mai bun prieten al meu din armată.

Comandantul mi-a ordonat să-i înștiințez eu pe părinții lui, că fiul lor a fost ucis din greșeală în timpul unui exercițiu militar. Din greșeală? Oare ce greșeală să fie asta, când ne-a încărcat armele cu gloanțe reale?

Pe fața lui nu am citit nicio urmă de regret că cineva dintre soldați a tras în Alexandru și l-a omorât. După el, acesta a fost un accident nefericit și trebuie uitat cât mai repede. Altceva însă nu trebuie uitat. Că nu i-am bătut pe românii din Chișinău și nu am eliberat moara din creștetul dealului.

NOTĂ: Acest text este o proză și ar trebui citit în această cheie.