Există date și elemente perene care definesc abordarea geopolitică a unui stat. Sunt elemente ce pot fi incluse oricând într-o Mare Strategie și care relevă perspectiva cu durabilitate în timp a opțiunilor care în mică măsură se schimbă chiar la nivelul secolelor. Este cazul cu Parteneriatul Strategic româno-polon, consemnat după Primul Război Mondial sub forma a numeroase documente, începând cu Convenția de Alianță Defensivă dintre Regatul României și Republica a doua Polonă, din 3 martie 1921 – de la care am sărbătoriu un secol prin nenumărate simpozioane și conferințe de cercetare științifică istorică, între care cea la care am participat la Iași, în organizarea Muzeului Unirii Al I Cuza. Dar recent a fost identificat un document care arată cu toate argumentele militare ale vremii și opțiunea comună româno-poloneză pentru susținerea independența Ucrainei proaspăt declarată și o alianță solidă între cele trei state în fața bolșevismului, instabilității, politicilor revizioniste și revanșarde ale Rusiei Sovietice și expansionismului URSS.

Alianța Româno-Poloneză și evaluările vremii pentru împărțirea de responsabilități anti-bolșevice: Polonia în Est, România în Vest

Nu are sens să reluăm aici bogăția de argumente ce recomandau alianța româno-poloneză. Merită să reținem aici, cu precădere, poziția similară în privința nevoii apărării frontierelor recunoscute la Pacea de la Versailles împotriva statelor revizioniste care nu recunoscuseră frontierele trasate în baza principiilor wilsoniene – între care Rusia bolșevică și Ungaria – dar și percepția încă de atunci a amenințării pe care o reprezenta ideologia bolșevică, care lovea la granițele estice ale României – prin crearea, în 1924, a RASS Moldovenească cu capitala la Tiraspol, prin ruperea teritoriului din Ucraina devenită sovietică, răscoala de la Tatarbunar și multiple acțiuni subversive și de intervenție în Basarabia – și în cea Vestică, prin tentativa instalării Republicii Bolșevice maghiare a lui Bela Kun, în 1919.

Dacă Franța și Anglia, puterile vremii, la negocierile de la Versailles îmbrățișaseră principiul naționalităților și principiile wilsoniene, ele introduseseră ca rațiune de îndiguire a Germaniei și blocare a fuziunii și acordului ruso(sovieto) german care avea să dea fundamentele geopoliticii clasice, tocmai frontiera comună româno-poloneză și pe cea comună româno-cehoslovacă. Două bariere care s-au dovedit efemere în timp, dar care făceau parte din blocarea înaintării Uniunii Sovietice (bolșevice) și a ideologiei comuniste bolșevice către Vest, chiar în acele vremuri. De aici și sistemul de acorduri și alianțe menite să îndiguiască revizionismul și bolșevismul deopotrivă, și împărțirea de roluri, cu Polonia implicată în combaterea bolșevismului la est – Ucraina, Belarus și Lituania - și România care intervenea la Budapesta pentru prima oară în istorie(avea să revină la finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în timpul eliberării de trupele germano-fasciste) pentru același scop.

De aici coincidența de interese și fondarea primului Parteneriat Strategic româno-polonez, o construcție deloc efemeră pentru că avea la bază rațiuni de natură geopolitică eternă precum nevoia de stabilizare a frontierelor nerecunoscute de către Uniunea Sovietică și Ungaria după Versailles. România a optat pentru această alianță militară defensivă româno-polonă dar și pentru Mica Înțelegere ( 1920-1921) și Înțelegerea Balcanică(1934), în timp ce Polonia a optat pentru convenția de alianță cu România și documentele ulterioare și pentru alianța vremelnică cu Țările Baltice. O altă permanență a alianței Europei Centrale și de Est pe alianiamentul Nord-Sud, la fruntariile Europei de Est, pe care o regăsim și astăzi.

Evaluări, rațiuni și conținut de gândire strategică românească după Primul Război Mondial

Documentul la care fac referire este Situația Politică în Europa Centrală și Răsăriteană din punct de vedere Românesc, scos la lumină și valorificat în premieră de către Carmen Răjnoveanu, Directorul Institutului pentru Studii Politice de Apărare și Istorie Militară – ISPAIM și publicat în Revista de Istorie Militară în Dosarul dedicat Alianței Româno-polone 1918-1939. Este vorba despre informarea transmisă de către șeful misiunii militare a României la Varșovia, maior George Rovin, în iulie 1920, inventariat sub numărul 7/333 RS și adresat Cabinetului Ministrului de Război, pe care am avut ocazia să-l consult.

Documentul are multiple elemente cu valoare de întrebuințare diversă și este mai mult decât un raport de situație de la acea vreme. Este un document relevant de istorie militară dar mai ales o frescă de gândire geopolitică a momentului care relevă gradul înalt de pregătire și substanța asumării și interiorizării intereselor românești profunde și de durată, la nivelul corpului diplomatic militar al vremii.

Poate cele mai importante mențiuni se referă la capacitatea militară a momentului. Documentul susține că, în ciuda acestei alianțe și a frontierei comune, de fapt România și Polonia au spații tactice și fronturi cu conjuncturi diferite, chiar dacă luptă împotriva aceluiași inamic, și că rațiunile și așezările rămân încă dislocate și neintegrate – aveau să rămână astfel până la căderea Poloniei, în 1939. Apoi se menționeză clar că acțiunile Poloniei singulare și nesusținute pe zone unde aliații occidentali anglo-francezi nu se pronunțaseră și unde nu mai fuseseră antrenate și trupele române, au făcut ca să nu aibă sorți de izbândă împotriva Rusiei, și pe fondul unei absențe a unei mase critice ucrainene care să susțină acest efort și lupta pentru propria independență de stat. În al treilea rând, se menționează că efortul comun româno-polonez nu poate avea sorți de izbândă împotriva Rusiei bolșevice fără susținerea aliaților occidentali și a unei armate ucrainene proprii, capabile să se apere.

Alianța germano-sovietică existentă încă din perioada Versailles, ca precursor al Pactului Ribentropp – Molotov

Nu întâmplător, această evaluare vine și cu concluziile naturale: este necesar ca dosarul și principiile naționalităților să fie aplicate și în fosta Rusie Țaristă, cu eliberarea națiunilor ocupate și oprimate pe tot cuprinsul Rusiei Mari, inclusiv și în primul rând Ucraina independentă. Dosarul urma să fie readus în prim planul Conferinței de la Versailles și puterilor câștigătoare ale Primului Război Mondial. Apoi, la fel de imprtant, faptul că, încă din iunie 1920, se știa că exista o alianță germano-rusă și că ea reprezenta un pericol de moarte pentru pacea generală și pentru perspectivele granițelor și statelor român și polonez, cu precădere din cauza puterii militare și economice germano-ruse.

Aceste elemente certifică nu numai temerile și elementele de gândire geopolitică clasică europeană, ci mai ales integrarea intereselor românești în acest context geopolitic și știința momentului la nivel strategic care prefigura, avant la letre, inclusiv perspectiva pactului germano-sovietic, Ribentrop Molotov, cu protocolul adițional secret, al cărui substrat viza exact statele ce stăteau între Germania și Uniunea Sovietică. Dacă România nu a avut soarta Poloniei, să fie sfâșiată între cei doi aliați, a fost doar pentru că Germania nazistă avea nevoie, la acel moment, de grâul și petrolul românesc pentru a duce campania în Răsărit.

Germania a fost gata să plătească, după Dictatul de la Viena și premierea lui Horty cu o halcă de Transilvanie românească, cu sprijinul militar pentru recuperarea Basarabiei, Bucovinei și Herței ocupate de Stalin. Sigur, această înțelegere conținea și soarta și sângele vărsat cu pierderea a sute de mii de vieți ale soldaților români purtați în inima URSS, până la Stalingrad, apoi în prizonierat, deportări și eliminarea elitei românești de către sovietici, în epoca post-belică, și comunizarea României, laolaltă cu celelalte state din Europa Centrală și de Est, dincolo chiar de celebrul șervețel al sferelor de influență de la Yalta.

Indepenența Ucrainei în fața alianței germano-ruse

Documentul menționează, deci, că singurul mijloc prin care se putea stopa pericolul reprezentat de alianța(existentă!!!) germano-rusă era „crearea unei Ucraini independente, aliată de o parte cu Polonia și România, dealtă parte cu Franța și Anglia. Acest sistem a fost găsit ca fiind singurul în stare să contrabalanseze puterea economică și militară Germano-Rusă”, se menționează în evaluarea și analiza militară românească, trimisă de la Varșovia.

Germania și Rusia, dându-și seama de piedica pe cari Polonia și Ucraina o reprezintă pentru proectele lor, caută prin toate mijloacele posibile să le lovească în însăși existența lor”, anunță documentul, prefigurând dispariția celor două state prin efortul comun ruso-german. „Polonia, dându-și seamă de aceasta, a căutat să ia inițiativa mișcărei și, profitând de situația de dezorganizare din interiorul Rusiei, a încercat să asigure independența Ucrainei, aliata ei de mai târziu. Dacă executarea militară a acestei idei politice, care este justă din punct de vedere polonez, ca și din punct de vedere Român, nu a reușit, aceasta se datorește faptului că Polonia a încercat-o izolată și că forțele sale oricât ar fi de bine organizate, nu pot nici odată contrabalansa cantitatea de forțe de care va dispune Rusia, chiar atunci când se află în situație critice”, se mai arată în document.

Evaluarea subliniază și susținerea populară, dar și lipsa unei grutăți strategice suficiente din partea Ucrainei pentru a susține efortul respectiv, în anii 1920. „Prin întorsătura care a luat-o răsboiul Ruso-Polonez, și prin situația militară la care se ajunsese acum câteva săptămâni, se demonstrează cu fapte (...) anume că alianța militară a Poloniei și a României și ajutorul pe care acestea și-l pot da nu poate contra balansa forța Rusiei în primul rând din cauza situației geografie care separă dela început armatele române și armatele polone să le atrage către două teatre de operații cu totul independente unul de altul”. „Dacă odată cu ofensiva poloneză s’ar fi mișcat și o cantitate corespunzătoare de forțe Ucrainene, atunci este sigur că scopul politic urmărit, adică independența Ucrainei, ar fi putut fi ajuns.

 „Situația ar fi fost cu totul alta dacă Ucraina ar fi existat, dacă ea ar fi fost un organism deja recunoscut de puterile înțelegerii și în stare să se apere singură existența. Din toate aceste considerațiuni, rezultă că chestiunea Ucrainei trebue redeschisă și susținută cu cea mai mare tărie. Este necesar să determinăm puterile Apusene la hotărârea de a aplica principiul naționalităților în întreg cuprinsul Rusiei Mari, de menționează în documentul care subliniază o mare meteahnă a Tratatului de la Versailles, care a oprit aplicarea principiilor wilsoniene și a principiilor naționalităților care au desființat imperiile vremii la granițele Imperiului Țarist, cuprins de febra bolșevică.

Sprijin internațional pentru independența Ucrainei încă din 1920: inițiativa și argumentarea pe principiul naționalităților

România își asuma, la acea vreme, chiar responsabilitatea de a apăra cu arma în mână independența Ucrainei, înțelegând că acest demers este unul legat direct de apărarea intereselor și fruntariilor sale câștigate la Versailles: „Odată acest lucru obținut, recunoașterea Ucrainei ca stat independent va urma dela sine; Chiar dacă mai târziu, pentru menținerea acestei independențe, România va fi nevoită să intervie cu arma spre Răsărit, condițiile vor fi cu totul altele. Acțiunea eu nu va mai fi izolată, ci susținută în același timp în mod efectiv și de Marele Puteri(cel puțin Franța și Anglia), această acțiune nu va mai constitui un amestec în treburile interioare ale Rusiei, ci o continuare a luptei pentru principiul naționalităților pe baza căruia România însăși există”.

Poporul ucrainean va ști, dacă i se va spune la timp, că întreaga acțiunea se face pentru eliberarea lui. Ucraina, cu bogățiile sale enorme, odată eliberată, va avea să se mențină în contra Rusiei dela Nord și prin aceasta va căuta de îndată alianța noastră; vom avea, astfel, vecini un aliat recunoscător în loc de un inamic(Rusia bolșevică – n.n.)” se arată în documentul care constituie și astăzi rațiunea geopolitică de susținere de către România a existenței, independenței și integritării teritoriale a Ucrainei, în condițiile soluționării amiabile și mulțumitoare a soartei românilor bucovineni, din Basarabia de Nord și din Sudul Basarabiei care au intrat în componența statului ucrainean de astăzi.

„Dacă aceste considerațiuni se găsesc juste, România trebue să încerce cu toată puterea a determina pe Aliați și în special Franța și Anglia să pășească în mod efectiv la asigurarea independenței Ucrainei, fără de care situația de astăzi și pericolele de invadare a Europei Centrale de către bolșevici nu vor fi amânate decât pentru scurtă durată”, menționează maiorul George Rovin, șeful misiunii militare a României la Varșovia.

Polonia singură nu va putea opune nici o rezistență de lungă durată; Polonia și România nu ar putea ține piept decât cu mare greutate forțelor Rusiei Mari atunci când ele vor fi organizate și aceasta numai dacă se asigură din altă parte libertatea de acțiune a Poloniei și a României dinspre Vest; ori este greu de prevăzut că toate aceste condițiuni vor putea fi satisfăcute, așa că nu rămâne alt drum de urmat decât liberarea Ucrainei și alianța cu ea, se mai arată în acest document.

Dacă suntem serioși și dorim ca istoria să nu se repete, să-și arate lecțiile învățate eterne, acest document trebuie studiat cu atenție și asumat ca real și pe deplin valabil și în ziua de astăzi. În alte condiții istorice, într-un alt context, dar cu aceleași probleme de securitate ale momentului. Pentru că această frescă și element de Mare Strategie românească are valabilitatea și astăzi și poate constitui o pildă importantă pentru Ucraina independentă de azi.

Și, de ce nu, o contrapunere la romanul fluviu propagandistic, cu pretenția de articol istoric de pe site-ul Kremlinului cu care Vladimir Putin încearcă să contracareze acest element de strategie care, iată, are deja un centenar. Și este profund înrădăcinat în strategiile României, Poloniei, flancului Estic al NATO și UE și ar trebui să fie însușit și de Kiev. Pentru că România a fost dintotdeauna susținătoarea rațională și motivată a Ucrainei independente, în ciuda problemelor istorice, în condițiile în care soarta minorității române (nu moldovenești, desigur, și nici împărțită pe din două, cum arată azi în documentele ucrainene) ar fi asigurată în formula mulțumitoare pentru București.