Un președinte al unui stat democratic beneficiază, de obicei, de două mandate prezidențiale, cel mult. Excepția este starea de război sau excepțională care face să nu se mai poată organiza alegeri, deci președintele poate să rămână și un al treilea mandat, sau măcar o bucată de mandat, până când impedimentul care a blocat alegerile este înlăturat. Regula spune că primul mandat al unui președinte democratic ales este pentru a câștiga cel de-al doilea mandat, iar cel de-al doilea mandat pentru posteritate, pentru a lăsa propria moștenire.

Un președinte la primul mandat: descoperirea realităților și a limitelor de acțiune

Iar președinții au abordări și raportări diferite la această moștenire: unii aleg să trăiască la maximum și să consume în fiecare zi mandatul, crezând mai puțin în strategie și mai mult în instinct politic și improvizație, alții sunt mai așezați și prevăzători, cu ajutorul aparatului propriu, pentru a planifica mai atent lucrurile. Nu înseamnă că se și consumă cum sunt planificate: imprevizibilul poate altera și planul, și oportunitatea opțiunilor, și ordinea priorităților. O pandemie sau criza economică aruncă în aer orice planificare. De aceea, urgențelor civile care au cauze naturale li se și spune crize create de Dumnezeu – God Made crisis. Iar în zona șugubeților, avem zicerea românească că Dumnezeu râde întotdeauna de planurile pe care și le fac oamenii.

Totuși, planificarea și strategia sunt obligatorii. Dificile, dar obligatorii. Mai ales atunci când e vorba despre proiecte mari, care necesită două mandate pentru a fi realizate, cel puțin. E și cazul unui număr de proiecte în Republica Moldova, precum combaterea corupției, lupta împotriva corupției, reforma în justiție și edificarea, apoi consolidarea statului de drept. Am trecut printr-o asemenea experiență, de lângă un președinte, iar experiențele sunt inedite și unice.

În primul mandat, un președinte este la început. Știe mai puține despre țara pe care o conduce, despre mecanismul instituțional, funcționalitatea acestuia, ceea ce poate să facă și ce nu, cum să facă aceste lucruri. Poate fi curajos sau să-și dorească schimbări și reforme importante, dar să realizeze că nu are instrumentarul necesar. De aceea e o mană cerească atunci când un președinte poate să aibă și un Parlament și o majoritate, și un guvern cu care poate să colaboreze cât mai mult din cei 8-10 ani la dispoziție.

Iar tentațiile, ca și încercările, sunt mari. Primul mandat este despre sprijin politic, prieteni, loialități și încredere. Acestea prevalează și ele iau, nu rareori, locul profesionalismului și cunoașterii, meritocrației sau științei lucrului bine făcut. E de înțeles că e preferabil ca ambele componente să fie întrunite de cei aleși sau numiți în funcții de decizie, dar în democrațiile contemporane, mai ales cele mai puțin încercate în timp și stabilizate – deși unii ar putea face referire la 6 ianuarie și să contrazică și această aserțiune – leadershipul politic este detașat de elitele profesionale și naturale ale societății. Pe un asemenea considerent, există predilecția ca președintele la primul mandat să privilegieze baza politică și loialitatea, având tentația de a se înconjura numai de apropiați, de persoane cu care se simte comod și se înțelege bine, cu care are dezvoltată deja o bază de încredere.

Mandatele bazate pe sprijin politic și loialități sunt, de fapt, unele coerente, dar dezbaterile și contradicțiile, ca și efectele guvernării se manifestă, cu precădere, în exterior, în spațiul public. Când nu ai oameni profesioniști alături și nu aduci în mod programatic oponenți, oameni care gândesc altfel decât tine și apropiații tăi, riscul e ca dezbaterea și ideile să nu vină din cadrul și grupul intern, ci să ajungă în spațiul public și acolo să se confrunte ideile și acțiunile, deciziile și consecințele, cu realitatea, la vedere, nu în laboratorul de plămădire al deciziilor, nu înainte de a produce efecte, cu studierea realistă a consecințelor și efectelor secundare negative. Lucrurile vin și de la lipsa de experiență, și de la lipsa de dialog anterior cu diferite categorii de public sau raportarea excesivă strict la un grup comod din preajma decidentului principal.

Preluarea puterii în stat – necesară dar nu suficientă pentru un mandat de succes

Abia în al doilea mandat, un președinte experimentat, rutinat, mai bun cunoscător al lucrurilor și mai sigur de ceea ce vrea să facă, își alege mai degrabă un mandat profesionist, pragmatic, orientat spre rezultate și eficiența acțiunii, nicidecum spre satisfacerea clientelei politice și a apropiaților sau susținătorilor. Acest pas e foarte important de parcurs, în caz contrar și mandatul doi poate fi ratat prin lungi perioade de pertractări și reveniri, de teme incomplet pregătite. Și asta în condițiile, repet, existenței unei majorități prietenoase sau chiar supuse. Când apar și momentele confruntaționale, ale majorităților toxice și  coabitărilor contondente, lucrurile se complică și mai mult.

Maia Sandu e în fața primului mandat. A parcurs 8 luni, timp în care a restabilit încrederea și a încercat să ia pulsul instituțional. Nu a preluat puterea în stat, o face acum după alegerile generale. Cu o majoritate confortabilă a propriului partid, cu un guvern propriu, este de așteptat o guvernare fără mari probleme. Sigur, PAS este și el partid proaspăt, iar riscul de a crede că rezultatul din alegeri aparține mai degrabă activității de partid în perioada electorală decât imaginii președintelui ales e mare pentru mulți dintre activiști, chiar din zona de decizie superioară a partidului. Tentația nu duce la contestare, dar poate stârni aversiuni și alternative sau măcar neînțelegerea deciziilor, dacă nu sunt suficient explicate și nu implică pe deplin, democratic, partidul.

Ce va opta să facă Maia Sandu? Am văzut mai întâi câteva semnale în constituirea listelor electorale, cu plusuri și minusuri. A fost o primă pornire de reformare a Partidului – se poate face prin lista de la alegeri și prin lista de miniștri, ulterior prin apropierea ca membri de partid a unora dintre cei aduși ca profesioniști și neimplicați în activitatea politică. Cu parlamentarii, imaginea e clară. Vom vedea și cum vor fi aleși liderii și cum vor performa. Deci primele liste ale deciziei, conducerilor de instituții, membri ai cabinetului, vor fi mai degrabă membri de partid PAS și loialiști ai Maiei Sandu din imediata apropiere. Sigur, ușa influenței va rămâne deschisă față de societatea civilă.

Baza politică și de loialitate versus profesioniști și experți

Ar fi de dorit și ideal ca membrii de partid cu realizări electorale și loialiștii din apropierea Maiei Sandu să fie aceiași cu profesioniștii și să reflecte dorința de meritocrație. Însă acest ideal e departe în state mult mai evoluate, în condiții clasice, cu atât mai mult în epoca social media și în spațiul noilor democrații. Alegerile se contrapun. De aici înainte începe tangajul și balansul între diferitele tendințe. Nu pentru că PAS nu ar fi coerent. Dar fie în alianță, fie într-un partid devenit peste noapte MARE, apar imediat grupările, curentele, influențele și așa mai departe.

Un alt risc este cel al influenței excesive a nealeșilor. Raportarea la societatea civilă care te-a susținut e un pas făcut și în România de către CDR în 1997. Raportarea la mass media și la personalități de imagine, e la fel de atractivă. Asocierea aduce imagine, intrarea în coliziune cu asemenea personalități și părerile lor pot aduce costuri de popularitate. Însă nu trebuie uitat că un realizator de televiziune ca și un jurnalist populist sau un lider de imagine nu este o persoană aleasă decât pentru a fi pe sticlă și a-și face meseria respectivă. Nu pentru a conduce o țară. Și nu are nici o responsabilitate. Deci consultarea trebuie să fie consultare și atât, consiliere, izvor de idei și sprijin, nicidecum nu suplinește acțiunea și opțiunea decidentului pus să asume responsabilitatea public.

Acest lucru nu exclude, pe de altă parte, nevoia de consultare și raportarea la expertiză și profesionalism, la meritocrație și elitele profesionale. Pentru că nu e vorba nici de aparență, nici de superficialitate, nici de neasumare de responsabilitate, de data aceasta. Ci de discutarea cu cei care înțeleg în profunzime diferitele domenii, iar ei sunt indispensabili pentru a întemeia profesional alegerile și pentru a da legitimitate documentelor și proiectelor strategice.

Cu precădere în primele momente de mandat, în primele luni, în prima perioadă de preluare a instituțiilor și puterii reale în stat, când riscul e ca propriul aparat nerodat să producă documente mai degrabă modeste sau subțiri din punct de vedere profesional. Cu greșeli, cu contradicții serioase doctrinare. Ba chiar cu greșeli de limbă. Sigur, beneficiul de clemență și deschidere e evident, poate permite să treacă asemenea greșeli la început neobservate, dar persistența în greșeală e de neadmis.

O personalitate puternică, față cu limitările de personal și ale capacității administrative și strategice

Maia Sandu nu are o personalitate care o face lesne de manipulat în mâinile nimănui. Nici a apropiaților, nici a colegilor de partid, nici a prietenilor, nici a apropiaților politici. De obicei ascultă, își ia ideile și decide singură. Însă nu poate face micro-management sine die. Fiecare trebuie să asume responsabilități. Cum salariile pentru funcțiile publice sunt derizorii în Republica Moldova, există premisa și prezumția că, la început, cel puțin, în aparat nu vor veni neapărat cei mai buni, ci mai degrabă cei ascultători și modești. Plus cei cu susținere de partid și loiali persoanei Președintelui. De aici și marile riscuri ale începutului de mandat.

Sigur, bine ar fi ca toate aceste elemente de risc să fie conștientizate și analizate dincolo de relevanța lor teoretică. Fiecare știe ce are în jur, ce valoare are fiecare și cât se poate aștepta să facă, în varianta cea mai bună. Pe de altă parte, toată lumea trebuie să fie conștientă că un stat trebuie condus, până la urmă, cu cei pe care-i ai la dispoziție, care consimt să se ralieze sub steag și să facă efortul administrativ în favoarea cetățeanului.

Mai există un element extrem de important, mai ales atunci când coloana vertebrală și proiectul principal, strategic, al mandatului este statul de drept, reformarea justiției, integritatea și combaterea corupției: totul pornește din curtea proprie. Cu orice risc. Doar așa se poate da credibilitate unui demers legalist și se poate demonstra că e vorba despre dreptate și justiție și nu despre acțiuni vindicative și de decimare a opoziției. Iar aceste demersuri s-ar putea să nu fie simple.

Din experiență vreau să vă spun că am văzut un președinte care a plecat la drum pe valul luptei împotriva corupției. Apoi a fost nevoit să meargă la Guvern, atunci când acumularea de sesizări devenise importantă, și să avertizeze proprii oameni că „corupția stă la masa guvernului” și că se fură cu legea în mână. Ulterior, instituțiile au pierdut sfiala și au trecut la treabă. Cum corupția este legată de putere și exercitarea puterii, primii care au început să piardă capul au fost exact cei din partidul Președintelui, de la Guvernare. Și de aici supărarea majoră. Care s-a soldat și cu două suspendări din funcție, niciuna soldată cu demisia, pentru că alegătorul a preferat să voteze pentru combaterea corupției.

Reformatorii nu sunt niciodată nici fericiți, nici bucuroși, nici nu li se recunosc meritele

Totuși reformatorii, o știm deja, nu sunt oameni fericiți. Nici bucuroși. Nici nu au foarte mulți prieteni. Asta e soarta lor, cunoscută din istorie. Când proprii colegi i-au reproșat, la o reuniune, că opoziția „e lăsată în pace” iar cei de la putere pleacă în pușcărie, a contat, firește legea. Și nu, nu aveau dreptate: mare parte a Guvernului Năstase – considerat chiar de președintele Traian Băsescu cel mai bun, dar care s-a dovedit și cel mai corupt – a fost probat ca încălcând legea și au urmat soarta tuturor celor care făptuiesc, respectiv au ispășit ani grei, unii în mod repetat, de închisoare.

Însă nici cei de la putere nu au fost scutiți de surprize. Și nici de frustrări, fiind primii cărora li s-a dovedit vinovăția. Și asta vine la rând, și ar trebui să se știe. Pentru că faptele trecute au lăsat urme, dar nu sunt flagrante. Ori un act de corupție de azi are toate actele proaspete, identificate repede de o justiție profesionistă. Sigur, durează niște ani să demarezi procesele, dar nu înseamnă că durează prea mult, și cei care au făcut acțiunile în trecut ajung și ei să plătească.

Și cei care au în spate fărădelegi – furtul miliardului/miliardelor, spălări de bani, acțiuni raider de preluare a afacerilor prin forță și utilizând procurori și judecători corupți, finanțări ilegale, la pungă, a campaniei electorale(sau a propriilor buzunare, cine mai știe) – nu pot sta liniștiți, probele se strâng, iar faptele de această gravitate nu se prescriu. Mai ales când atât FMI-ul, cât și UE și România și alți finanțatori vor cere o lege clară de recuperare a prejudiciilor anterioare din avutul statului.

Maia Sandu pleacă în curând la drum cu un nou guvern. Nominalizările din Executiv, ca și cele din alte agenții și pentru posturile de putere sau consiliere de lângă ea o vor defini ca președinte. Iar raportul între oameni de partid, oameni apropiați și selecția pe loialitate simplă versus calitatea, profesionalismul, expertiza sunt definitorii pentru primul mandat. Și pentru a putea cuceri cel de-al doilea mandat de care are nevoie pentru a face un pas major spre combaterea corupției, reforma justiției, integritate și edificarea statului de drept și spre o perspectivă europeană a Republicii Moldova.