La jumătate de an de la preluarea Președinției de către Administrația Biden, există suficient de multe documente și elemente de conținut strategic pentru a putea să decantăm deja principalele trăsături ale unei doctrine Biden. Într-adevăr, vorbim despre o administrație experimentată, alcătuită în mare parte din oameni care au exercitat funcții publice în administrații anterioare și care au pregătit actualul mandat, având la bază strategii mature enunțate și documente de campanie relevante. Apoi, putem adăuga documentele de politică externă, securitate și apărare emise deja de administrația Biden, în primul rând Interim National Security Strategic Guidelines, documentul care ține loc de Strategie de Securitate Națională până la maturizarea și apariția documentului privind Strategia de Securitate Națională Biden. Dar și despre documentele rezultate din prima vizită în Europa a Președintelui Biden, pe lângă cele ale reuniunii de la Anchorage SUA-China și negocierile comerciale între Washington și Beijing. Pe această bază, am schițat trăsăturile fundamentale ale doctrinei Biden.

Reașezarea lumii și rivalitatea strategică SUA-China: coexistență competitivă, acceptând un grad mai mare de confruntare

Administrația Biden a evaluat faptul că principala problemă actuală este formula de reașezare a lumii, a regulilor, a securității globale și relațiilor internaționale. Și aici, această reașezare se bazează pe rivalitatea SUA-China. Dacă administrația Obama a realizat această perspectivă și miză, încercând pivotarea spre Asia, după care a revenit la fundamentele extragerii resurselor, aliaților și susținerii în relația transatlantică și revenirea în Orientul Mijlociu, pentru a soluționa și închide marile probleme din regiune, Donald Trump a formulat, mai direct și mai frust, formula America First și China ca dușman al Americii, într-o variantă directă de politică de confruntare globală a Marilor Puteri, dar păstrată pe tărâmul economic și comercial.

Administrația Biden a plecat de la cu totul alte premise. Mai întâi, de la faptul că Statele Unite nu pot face față fără aliați la confruntarea cu China, mai ales în ceea ce privește impunerea respectării regulilor și angajamentelor deja asumate, a respectării lumii bazate pe reguli, și că are nevoie de toate forțele democratice ale lumii, conjugate, pentru a face față unui asemenea imperativ. Cu atât mai mult când este vorba despre noile reguli pe zonele unde există goluri de reglementare – zona cibernetică, noile tehnologii/tehnologii disruptive, artificial intelligence, zona Arctică, spațiul etc. Iar pentru un asemenea pas, este necesară aducerea în jurul mesei atât a democrațiilor transatlantice, cât și a partenerilor globali, democrațiile din restul lumii, într-un format în care să nu mai poată impune propriile poziții, ci să accepte o formulă convergentă a intereselor acestor democrații, a tuturor democrațiilor, mari, medii sau mici.

Doar astfel poate fi constituită dominanța substanțială democratică care să reușească, coagulate astfel, să tranșeze în favoarea sa rivalitatea strategică cu China. Doar că Administrația Biden a părăsit, astfel, imaginea Trump a politicii de Mare Putere, susținând, pe fond, că nu se bate cu China, că a acceptat creșterea Chinei până la 71% din PIB-ul Americii la finalul lui 2021(față de 40% maximum în era Războiului Rece în raport cu URSS) și cu perspectiva de a depăși America la capitolul comerțului global în 8-10 ani. Nu China e o problemă, deci, ci regimul Chinei, Comunismul chinezesc și asertivitatea sa, mai ales voința de a submina democrațiile și de a impune un model alternativ autoritar, bazat pe economia combinată de stat, subvenționată, cu manipularea monedei și a împrumuturilor, și cea de piață, rezervată unei componente a economiei sale, și aceasta în postura de a altera competiția globală corectă.

Deci nu competiția de putere e o problemă, China poate să devină liniștită, din punctul acesta de vedere, cel mai important motor economic al lumii, cât ideologizarea rivalității, regimul comunist autoritar impus lumii întregi. Și distorsiunile aduse pieței, furtul de proprietate intelectuală. Iar în această direcție, administrația Biden a mai venit cu două inovații: a numit coexistență competitivă rivalitatea strategică, de sistem, a democrațiilor cu China autoritară, și a asumat un grad mai înalt de conflictualitate, confruntarea directă majoră, până la nivelul declanșării unui conflict militar direct, care este considerat o linie roșie – că tot este la modă formularea – de netrecut pentru Washington și democrațiile convergente, în abordarea lor globală.

Autocrație versus democrație: baza ideologică a ciocnirii globale de model și a rivalității sistemice

Administrația Biden a acceptat, deci, că lumea s-a schimbat. Nu numai că nu mai avem Statele Unite dominante și care pot impune propria voință global, nu numai că nu se mai pune problema exportului de model democratic al neo-conservatorilor în spațiile autoritare, dar am depășit și coexistența de modele, între democrație, democrații imperfecte și autocrații. Deja avem o confruntare ideologică între democrații și autocrații, nu numai o rivalitate simbolică. Mai mult, avem o amenințare existențială a democrațiilor globale de către autocrații, în egală măsură o amenințare a lumii bazate pe reguli din partea revizionismului de natură autocratică, cel care a preluat instrumentarul existent al pieței și instituțiile sale și le-a pervertit, folosindu-le împotriva celor care le-au construit și le-au dat regulile.

Explicitarea amenințării existențiale a autocrațiilor asupra democrațiilor la nivel global constituie cea mai importantă miză a administrației Biden. Și nici nu are prea mult timp la dispoziție. Aici sunt problemele majore. Limitele de acțiune și memoria unor acțiuni anterioare unilaterale ale Americii joacă astăzi împotriva acestui deziderat, tot așa cum ridicarea Europei unite și ambițiile sale de a se situa la mijloc, între părți beligerante, de a nu alege între SUA și China la nivelul rivalității de putere, sau cel puțin de a nu fi în trena Americii ci de a realiza împreună drumul, strategia și modul de abordare global al autocrațiilor, constituie probleme pe care trebuie să le depășească rapid. Să convingă atât lideri, cât și elite și populații întregi, în condiții vitrege ale contextului internațional și ale mediului de securitate actual.

Argumentele nu sunt de neglijat, și sunt percepute, în cea mai mare parte, de către toate statele democratice. Rusia utilizează pe scară largă atacurile cibernetice și operațiunile informaționale pentru a submina democrațiile în fiecare stat în parte, pe baze proprii și cu argumente calibrate, cu dezinformare și atacuri țintite de subminare a autorității existente, a liderilor și mai ales a sistemului democratic. Aceste atacuri au ca obiect nu susținerea modelului propus de Rusia și autoritarismul său, cât să rupă societățile, să creeze falii adânci, să ațâțe cetățenii unii împotriva celorlalți, polarizând și tribalizând societățile liberale prin folosirea propriilor principii și valori pe care le apără democrațiile – libertatea cuvântului, libertatea de întrunire, opțiunile ideologice, libera circulație a ideilor, societatea deschisă și competiția economică, toate pervertite în interes propriu.

China își utilizează tot mai mult puterea de piață, investițiile dirijate, dependența prin împrumuturi pentru a pedepsi critica împotriva sa, dar și libera exprimare, apărarea valorilor democratice în interiorul Chinei sau a lumii bazate pe reguli, inclusiv cele asumate de China la reuniunea cu Hong Kong-ul și Macao, de exemplu, sau în relație cu Taiwanul. Critica în legătură cu controlul absolut sau munca forțată în Xinjiang și represiunea asupra uigurilor sau blocarea libertăților religioase în Tibet. Au resimțit-o democrațiile avansate din Europa în relațiile comerciale cu China, a resimțit-o cel mai recent și mai puternic Australia, prin blocarea importului unor categorii de produse.

În plus, China a devenit mai asertivă global împotriva democrațiilor, considerând că sunt un model care îi afectează perspectivele și influențează proprii cetățeni și pe cei ai altor autocrații. E motivul pentru care a început să distribuie instrumentele de control și tehnicile de reprimare de jur împrejurul lumii, să rescrie regulile organizațiilor internaționale prin interpretare și să impună protejarea, dacă nu chiar privilegierea statelor cu regimuri autoritare. Cele două procese complementare, subminarea democrațiilor la ele acasă – de către Rusia, China și, în oarecare măsură, Iran și alte autocrații - și protejarea, extinderea, avantajarea autocrațiilor la nivel internațional reprezintă, în fapt, formula de subminare a modelelor democratice la nivel global și, totodată, amenințarea existențială la adresa democrației ca sistem.

Subminarea Lumii bazate pe reguli

De aceea, America lui Biden susține că supremația democrației este mai periclitată ca niciodată în vreo generație, că Beijingul utilizează salturile tehnologice, comunicațiile 5G și inteligența artificială pentru a controla populația lumii, a submina sistemul democratic prin dezinformarea cetățenilor și crearea de grupuri interne care să provoace statele de care aparțin. Astfel că e vorba deja despre autocrații agresive, cu planuri disruptive pentru democrație ca sistem, nu numai despre apărarea propriilor regimuri autocratice. Impunerea dictaturilor și regimurilor autocratice de jur împrejurul lumii prin controlarea populației globale cu ajutorul tehnologiei este scopul Chinei, nu rareori pronunțat public, nu doar simpla apărare a propriului regim.

Lumea bazată pe reguli este subminată, de asemenea, în multiple moduri: punerea sub semnul întrebării a regulilor și legitimităților existente; apoi ignorarea regulilor existente și asumate; urmează etapa interpretării, relativizării și alterării din modul de pretinsă aplicare a regulilor existente, sub pretextul respectării lor; urmează revizionismul și nevoia de a schimba reguli existente, vetuste, care nu ar mai fi de actualitate și nu s-ar mai justifica în lumea de astăzi; urmează nevoia acoperirii unor domenii nereglementate sau neclar reglementate astăzi prin noi reguli, pe care să le impună autocrațiile; în final, avem revizionismul radical, sub forma anulării reglementărilor existente.

America își asumă, în acest caz, elementele ce țin de nevoia continuității sistemului internațional înființat de democrațiile liberale. Recunoaște nevoia ca unele dintre regulile existente și care sunt depășite să fie adaptate, schimbate prin înțelegere, dar cu aceeași marcă democratică menținută. De asemenea, spre deosebire de administrația Trump, administrația Biden nu respinge de plano instituțiile internaționale și globale drept inutile, deși se situează pe aceeași poziție, din rațiuni distincte, în privința Acordurilor de Liber Schimb, care nu ar mai fi de interes odată ce au produs aberații ale pieței cum au fost cele ale Chinei și autocrațiilor care nu respectă regulile jocului și preiau hălci importante din economia globală, ba chiar cvasitotalitatea produselor manufacturate ale lumii, după cum s-a văzut în pandemie.

Rivalitatea democrație versus autocrație are relevanța unei confruntări globale legată de modul în care vom trăi în lumea de mâine. Nici o națiune nu poate asuma singură soluții la aceste probleme, nici o democrație. Statele Unite își asumă leadershipul și construirea poziției de putere de pe care să abordeze această problematică prin sinteza pozițiilor democrațiilor, pentru a demonstra că democrațiile pot să ofere soluții cetățenilor lumii și pot câștiga această confruntare sistemică cu autocrațiile. E motivul pentru care Administrația Biden a propus la G7 formula Building Back Better World – 3BW, o extensie a propriului program, care presupune investițiile globale în infrastructură care să intre în competiție cu proiectul chinez One Belt One Road – OBOR.

Ciocnirea globală între democrație și autocrații la nivel global, pentru Lumea bazată pe reguli, este ridicată și desenată la nivelul ciocnirilor epice: ne vom confrunta cu o nouă eră prelungită a dominației democrațiilor la nivel global sau cu ascendența autocrațiilor, cu existența unui sistem alternativ care să convingă prin eficiență dar mai ales să se impună prin subminarea modelului alternativ democratic. Iar pandemia nu a făcut decât să adauge argumente și motive de îngrijorare, pentru că, pe de o parte, a relevat dependența globală de China și atragerea de către China, în mod ilegitim și necompetitiv, a majorității lanțurilor de producție globală – sigur cele manufacturiere – și reacțiile Chinei atunci când este pusă la colț, când are responsabilități în privința pandemiei, pentru a submina orice tip de pedeapsă globală sau solicitare de compensare a propriilor măsuri care nu au conținut virusul pe teritoriul său, în Wuhan, ci l-au răspândit la nivel global. Și în condițiile în care e recidivistă, după epidemia de SARS.

Convergența democratică și bătălia existențială cu autocrațiile

Bătăile de cap în privința viitoarei confruntări anunțate, ale cărei prime ciocniri vin deja și se văd la nivel public, sunt însă abia la început. Coeziunea democratică bazată pe principiile și valorile comune aferente drepturilor omului, regulilor democratice, economiei de piață și statului de drept sunt obligatorii pentru a asigura forța și puterea majoră necesară într-o confruntare care să nu ajungă la episoade de violență militară. Însă interpretarea acestor reguli a început să fie relativizată. Statul de drept, cu precădere, este pus sub semnul întrebării de regimuri democratice iliberale sau care alunecă spre sisteme democratice imperfecte sau sisteme mixte.

În al doilea rând, într-o bătălie profund ideologizată între democrații și autocrații, pragmatismul strategic ar recomanda ca, alături de democrațiile occidentale recunoscute să fie agregate și non-democrații sau democrații imperfecte. Implicarea într-o asemenea confruntare a unor asemenea sisteme, fără a mai vorbi de cele democratice cu abordări diferite, crează spațiu de propaganda și imagine important autocrațiilor în critica lor despre democrații. Mai întâi, pentru că unele democrații au, la un moment sau altul, alunecări pe lângă regulile democratice pe care le apără, cum au căderi birocratice și dificutăți de guvernare care pun sub semnul întrebării eficiența sistemului democratic. Apoi, pentru că tolerarea alături a unor regimuri cu probleme în spațiul democratic este la fel de lesne de valorificat imagologic și informațional de către autocrații, pentru a submina regimurile democratice din constituirea faliilor în interiorul acestor state și confruntările între cetățenii lor.

Sigur, America poate să prezinte lucrurile în nuanțe și secvențializarea naturală: aliații și coeziunea vin de la democrațiile stabile și consacrate. Apoi, pe principiul cercurilor concentrice, lângă statele din spațiul euro-atlantic se alătură democrațiile globale. Dar pentru componenta combaterii avansului autocrațiilor și pentru descurajarea militară, ca și pentru câștigul diplomatic în reașezarea lumii de mâine, este necesară alăturarea cu alte categorii de state. Acest pragmatism trebuie explicat și re-explicat, el fiind în antiteză ideologică cu magnitudinea desenului epic al confruntării democrații-autocrații. Aceste relații de natură tranzacțională sau de convingere pe baze pragmatice, politice, geopolitice, de putere, sunt la fel de importante.

Nevoia unor coaliții largi pentru motive diverse – vezi votul la Adunarea Generală a ONU sau cel majoritar în alte organisme internaționale – necesită această formulă de geometrie ideologică variabilă. Pe de altă parte, ea ridică o problemă mai importantă, a limitelor sau liniilor roșii: Rusia de ce parte este? Este Rusia acceptabilă ca aliat în modul în care a fost China utilizată în anii 70 în Războiul Rece? Că tot a fost menționat acest episod și referință de către Joe Biden în declarațiile și conferințele de presă legate de întâlnirea Biden-Putin de la Geneva. Și dacă varianta inversată e aplicată, cu ce costuri se face? Ce se tranzacționează? Statele Europei Centrale și de Est au de ce să fie nervoase dacă aici rațiunile pragmatice înseamnă sacrificarea intereselor democrațiilor mici din regiune.

Sigur, problemele majore ale convergenței democrațiilor se referă direct la relațiile individuale ale lor cu China. Comerțul global, rolul Chinei în economia mondială, capacitatea și nevoia de relansare post-pandemie pot fi tot atâtea argumente pragmatice care pot altera sumarea naturală și ideologică a forței și acțiunilor democrațiilor globale. Pentru că îndiguirea ca atare a Chinei și abordarea unei posturi confruntaționale poate antrena costuri majore la nivel economic pe care nu orice lider, nu orice stat democratic, nu în această etapă de criză poate să le accepte. Rațiuni extrem de umane și individuale pot însemna piedici la fel de serioase în coalizarea democrațiilor și în proiectul abordării de pe poziții de forță a Chinei și autocrațiilor de către strategia administrației Biden.

Multilateralismul real, bazat pe valori. Conflictul de valori global

De aceea, cea mai importantă carte complementară a Administrației Biden este multilateralismul real, bazat pe valori. Aceasta este oferta făcută către celelalte state democratice, în primul rând cele mari, dar și către celelalte democrații, aceea ca propriile interese să fie luate în considerație, ca fiecare cost să fie împărțit echitabil și egal. Iar pentru asta a fost acceptată împărțirea pe roluri asumată de către SUA în relația cu UE, respectiv asumarea de către SUA a viitorului summit al democrațiilor care să conjuge forța democratică, și de către Franța și Germania a forumului multilateralismului, care să asigure respectarea valorilor tuturor participanților în acest efort global.

În plus, documentul final al summitului SUA-UE vine și menționează înființarea a nenumărate forme de cooperare și conjugare a intereselor, folosind capacitățile europene de realizare a consensului între mulți membri, de “rotunjire a colțurilor” și de limitare a asperităților, pe care mecanismul birocratic European reușește să le facă în orice moment. I se adaugă împrumutarea de la UE a capacității și puterii normative pe care o exportă la nivel global, de data aceasta, cu aceeași forță de a impune respectarea acordurilor asumate între statele democratice semnatare. Pe această bază, se prevede agrearea pozițiilor comune pe terțe teme, iar consiliile, comitetele, platformele comune cuprind cele mai stringente asemenea teme, între care relația cu Rusia – unde pozițiile sunt mult mai apropiate – și mai ales relațiile cu China, unde există diferențe de abordare.

Sigur, abordările contondente și confruntaționale sunt evidente când este vorba despre domeniile ideologic, tehnologic, militar. Nu la fel de unitară este privirea atunci când sunt aduse în discuție opțiuni, alternative sau abordări utile/utilitariste de către unii dintre actorii democratici pe unele teme particulare de interes. Deci confruntarea realității ideologizate a confruntării democrații-autocrații capătă nuanțe sensibile când vorbim despre realismul pragmatic, comercial, economic, financiar.

Testele majore și hârtia de turnesol se vor vedea în cazuri școală, de importanță deosebită, în care ar putea fi vizibilă coeziunea democrațiilor foarte repede. Astfel, așteptăm să vedem o posibilă viitoare agresiune chineză în Taiwan sau elemente de coerciție economică similare celor aplicate în Australia și împotriva Asutraliei și în alte locuri din lume. Abordarea secvențială, individuală, unul câte unul a actorilor democratici ar putea urma modelul abordărilor din Marea Chinei de Sud cu fiecare dintre actorii minori locali, lăsați pe rând singuri în fața Chinei, care-i abordează cu metode coercitive și agresive distincte, adaptate propriilor slăbiciuni și vulnerabilități. Lipsa solidarității democratice și a abordării de pe poziții de forță convingătoare, la nivelul comunității democrațiilor poate duce spre un asemenea deznodământ.