Odată ajuns la Flutura, mi-am luat nepoții și ne-am dus la Vasea al Augustinii, ca să-i cerem bicicleta pentru a putea face un tur al satului. Vasea ne-a dat-o. Dar chiar și așa, aveam prea puține biciclete față de câți eram și eu l-am luat pe Stelică pe scaunul din spate, iar Laur, pe Vasilică.

Flutura nu mai era cea de altădată. Casa lui Cașu se nărui după moartea acestuia, nici măcar pereții nu mai rămăseseră în picioare. În locul ei, se înălța o pădure de bălării. Buruienile nimiciseră grădina din jurul ei și amenințau să distrugă și gardul.

Cașu fusese un mare scandalagiu. Se bătuse cu toți vecinii săi și de două ori fusese târât la pușcărie. Se certase și cu ai mei, iar soția sa fugea de câteva ori pe săptămână la părinții ei, din Gurău. Cu toate astea, te miri știe de ce, simții o mare părere de rău când descoperii că locul acela unde se înălțase cândva casa lui semăna acum cu o măsea scoasă.

Vizavi de fosta casă a lui Cașu, pădurarul Bambuleac robotea în curtea sa. L-am salutat și am mers mai departe, trecând pe lângă alte trei case din care ieșeau pe hogeaguri șuvițe de fum. Apoi au urmat două case părăsite. Pe urmă o casă în care locuia cineva, după care veni casa sorei bunicii mele Anica, bunica Măriuca, în care de vreo două decenii nu mai trăia nimeni. Pălămidele o potopiseră și din drum nu i se mai vedea decât acoperișul, așa cum se vede deasupra apei doar mâna cuiva care se îneacă.

Alături de ea era o altă casă părăsită, dar aceasta era foarte frumoasă și foarte bine îngrijită: cu toate astea, nimeni nu mai trăia în ea, după ce stăpânii ei se mutaseră cu totul în Italia.

Pedalam mai departe, cu cămașa strânsă în spate. Următoarea casă era a lui Andrei Vdovcenco, vărul mamei mele, unde eu fusesem de atâtea ori când eram copil și acum mă întrebam oare să fie și aceasta părăsită?

Am încetinit din pedale când am ajuns în dreptul ei și m-am uitat cu groază la ferestrele și ușile ei, încercând să-mi dau seama dacă e părăsită sau nu, dar nu era părăsită, ferestrele și ușile îi erau larg deschise, și prin curte trecu cineva cu o căldare în mână.  Nu am apucat să văd cine, fiindcă mergea cu spatele la drum. Nu l-am strigat, speriat să nu descopăr că e un om pe care nu-l știu. Ceea ce m-a bucurat însă e că nu am văzut zare de buruiană prin curte. Cineva trăia în ea și asta mă bucura, indiferent că erau rudele noastre sau nu.

Următoarele trei case însă erau abandonate. În cea din mijloc trăise un coleg de-al meu de clasă, plecat în Donbass, cu câțiva ani înainte să izbucnească războiul acolo.

Casa sa era scorojită, coșcovită, umflată, cu tencuiala căzută și cu ferestrele sparte, de parcă s-ar fi dus lupte și în această zonă. Casa vecină era și ea părăsită. Fără ferestre și uși, părea fantomatică. Acolo locuise prima fată care se îndrăgostise de mine și mă strigase la poartă și mama o alungase. Buruienile erau mai înalte decât acoperișul și eu mi-am rupt privirile de la ea, cu lacrimi în ochi. Următoarele două case erau însă locuite, și eu m-am mai înveselit un pic. Apoi din nou am dat de o casă părăsită și m-am îngrozit.

Ne ajunse din urmă poștărița, singurul om pe care-l întâlnii pe drum. Ea se ducea să împartă ziare în sat. Cam câți oameni s-au abonat la ziare? am întrebat-o, și ea mi-a zis că șaizeci și m-am bucurat. Deci nu au plecat chiar toți din Flutura, mi-am zis și m-am pornit să pedalez spre o altă mahala din Flutura, spre Gurău. Unde, speram eu, o să găsesc o altă situație. Nu am mai ajuns însă în Gurău, fiindcă lui Laurențiu i s-a spart roata din spate și ne-am întors înapoi, târându-ne bicicletele de ghidon. Se făcu seară și în întunericul care se lăsă Flutura mi se păru a fi Flutura cea de dintotdeauna.