Vestea că Dodon divorțează se răspândi ca ciuma în toată cafeneaua „Speranța”. Cei zece băutori de bere de pe terasă forfecau anume despre asta când se ivi printre mese Dodon însuși în carne și oase, întovărășit de Iurie, cu un cap mai înalt ca el.

Dodon și Iurie s-au așezat la prima masă de lângă toaletă, pentru a nu bate prea mult drum când o să-i apuce nevoile.

Comandară pește sărat și bere rece. Dodon își băgă gura în halbă și pe buza de sus îi rămăsese o mustață albă. Apăru Jora și-l întrebă:

- Domn președinte, e adevărat că Nastea te-o alungat de acasă?

Dodon îl scrută pe sub sprâncene încruntat.

- Da ce te privește pe tine, Jora, dacă m-o alungat pe mine Nastea de acasă sau nu?

- Cum să nu mă privească, domn președinte, când parcă te văd cum ai să-mi bați la noapte în ușă și ai să mă rogi să te adăpostesc până dimineață?

- Nu am să-ți bat la ușă, Jora.

- Sper, domn președinte.

- Sunt bârfe, Jora, sunt bârfe. Uite chiar Nastea mă sună, îi spuse Dodon și-i arătă telefonul pe ecranul căruia pulsa numărul soției sale.

Jora s-a retras îmbufnat că Dodon nu-l oprise la masa lor. „De băut, bea cu alții, iar când Nastea îl gonește de acasă vine să doarmă la mine”, se gândi oțărât Jora, în timp ce se întorcea la masa sa, unde tovarășii săi îl așteptau salivând de nerăbdarea de-a afla dacă l-a alungat sau nu Nastea de acasă pe domn președinte.

Numele de familie al lui Viorel era Dodon și, de asta, toată lumea îl poreclea domn președinte. Altfel, Viorel Dodon care acum sorbea dintr-o bere la masa de lângă toaletă pe terasa cafenelei „Speranța” nu avea nici în clin nici în mânecă cu președintele partidului socialiștilor. El era spălător de mașini și azi își primise salariul, iar ceea ce-l lega de acel Dodon cunoscut de toată suflarea era această coincidență de nume.

Jora și amicii să părăsiră „Speranța” când se lăsă seara. Dar domn președinte și Iurie mai rămăseseră să  mai bea o bere și acolo îi prinsese și dimineața, cu halbele în mâini. Și tot cu o halbă în mâini i-a prins și seara și iar fi prins și următoarea dimineață dacă brusc nu li s-ar fi terminat și ultimul sfanț din leafa pe care o primiseră ieri sau alaltăieri, nici unul dintre ei nu mai ținea minte când. Ceea ce-și aminteau clar era doar faptul că, de cum și-o primiseră veniseră direct pe terasa asta și nu s-au mai dus la lucru.

S-au despărțit în furca drumului de la Universitatea „Ion Creangă”, fiecare ducându-se la el acasă.

Era două noaptea când Jora auzi bocănituri în ușă. Sări înjurând din pat și merse să vadă cine îl putea căuta la ora aia, fie era vreun tovarăș de-al lui care mai voia să mai pilească ceva, fie vreun nebun.  Era însă domn președinte. Era Dodon. Pe care Nastea, într-adevăr, îl alungase de acasă,  și el nu mai avea unde dormi în noaptea asta.

Notă: Acest text este o proză și trebuie receptat în această cheie.