Prima și ultima călătorie cu Iurie Sadovnic am făcut-o la Soroca, în mașina lui Viorel Burlacu, atunci când am mers la un spectacol-concert omagial în cinstea poetului Valeriu Matei. Veneam de la Chișinău și când am intrat în Orhei am cârnit-o spre Susleni, ca să-l luăm pe faimosul muzician. Nu-l cunoșteam personal și aveam foarte mari emoții.

Viorel Burlacu a frânat în fața porții sale și s-a dus după cântăreț, iar eu și cu actrița Margareta Nazarchevici am rămas în mașină ca să-i așteptăm. Iurie Sadovnic ne-a invitat la el acasă și ne-a dus peste tot. Ne-a arătat curtea, grădina, casa, ne-a spus istoria fiecărui pom și copac din jurul casei. Ne-a povestit istoria casei sale. A casei sale părintești, unde el se retrăsese din Chișinău.

Ne-a dus prin toate camerele, apoi iar am ieșit în grădină. Ne zicea că nu mai suportă Chișinăul și că aici, la țară, în Susleni, la casa sa părintească și-a regăsit liniștea și cheful de-a trăi. Ne-a delectat cu zeci de povești despre copilăria sa, despre vecinii săi și despre Susleni.

Din prima clipă m-a tratat ca pe un prieten vechi, invitându-mă să iau parte la conversații și să mănânc, pentru că el a ținut cu orice preț și să ne servească cu ceva. Era foarte prietenos și deschis.

Nu avea nimic din comportamentul vedetelor.

În ziua aceea, dimineață, când traversam Chișinăul în direcția străzii București, unde mă aștepta Viorel Burlacu cu mașina, am întâlnit un fost coleg de facultate care a devenit între timp consilier prezidențial și acesta s-a făcut că nu mă știe și a trecut pe lângă  mine cu capul întors în cealaltă parte.  Iurie Sadovnic însă dimpotrivă, nu mă știa, dar se purta în așa fel de parcă m-ar fi cunoscut de când Nistru.

El iubea Susleniul. În mașina care ne scotea din satul său, ne-a încântat cu povești despre Susleni.

Drumul până la Orhei era plin de gropi și de dâmburi, și acest lucru îl făcu pe Iurie Sadovnic să-și aducă aminte de bunicul său deportat în Kolâma, într-un lagăr cu Varlam Șalamov, și să ne spună că și acesta se ridica de la masă cu o bucată de pâine ascunsă în buzunar sau în sân, pentru a o ronțăi, după aia, toată seara. De la bunicul său a învățat muzică și a moștenit talentul de-a povesti.

Mașina gonea atât spre Soroca, cât și spre trecutul fabulous al lui Iurie Sadovnic.

Din Soroca am plecat după unu noaptea. Iar în Susleni am ajuns pe la ora trei. Până să intrăm în Susleni însă am trecut prin răscrucea cumpenelor, unde și-au pierdut viața foarte mulți oameni și Iurie Sadovnic îi ținea minte pe toți, pe toți care au murit în furca drumului.

 Susleniul era cufundat în întuneric. Dormea.

Atunci când a coborât din mașină și a intrat în casă mi s-a părut că  primul lucru pe care-l va face după ce va închide ușa după el va fi să-și ia chitara în brațe și să cânte ceva la ea.

Noi ieșeam din sat și eu am auzit o melodie la chitară. Cânta Sadovnic, pe la trei și jumătate noaptea.

În Susleni, la el acasă, mi se păru fericit și împlinit. Zicea că nu mai vrea să se mai întoarcă niciodată la Chișinău.

Dar s-a întors și s-a împușcat într-o bună zi. Mai bine nu se întorcea. Mai bine rămânea pentru totdeauna la Susleni. Poate, ar mai fi trăit și acum.

Ieșisem din Susleni și cântecul pe care-l interpreta Iurie Sadovnic în noapte încă-l mai auzieam. Încă-l mai aud și acum.