Când signora Eliza i-a propuse Ilenei să-i facă cunoștință cu badanta prietenei sale, de peste drum de parc, aceasta a vrut s-o refuze la început, dar, până la urmă, a acceptat, dar a primit doar de aceea că se simțea foarte singură în Milano acela necuprins, în care, în afara signorei Larisei, mama signorei Eliza, pe care o îngrijea, mai mult nu mai cunoștea pe nimeni altcineva, și, respectiv, nici nu mai se întâlnea cu nimeni, doar cu bătrâna senilă și cu fiica ei și atât, dar cu signora Eliza se întâlnea foarte rar, doar o dată pe lună, când aceasta îi plătea salariul, pe când cu bătrâna ramolită în fiecare zi și în fiecare noapte, fiindcă dormeau în aceeași cameră, doar că pe paturi diferite, cu signora Larisa însă vorbea doar când o ducea la toaletă, îi dădea medicamentele sau o forța să mănânce, deoarece aceasta nu voia să mănânce, iar dacă și accepta să pape ceva, înfuleca doar paste și nimic altceva, și atunci Ileana, orice i-ar fi dat de mâncare, îi spunea că sunt paste, chiar și dacă îi dădea să mănânce, să zicem, sarmale, căci uneori o hrănea și cu mâncare românească, dar îi spunea că sunt paste și ea când auzea de paste, lingea farfuria, nu altceva, numai despre asta vorbeau, dar și atunci, mai mult vorbea Ileana decât signora Larisa, aceasta nescoțând niciodată mai mult de câteva cuvinte pe zi, în rest, se rezuma să-i răspundă prin da sau nu, sau dând din cap, doar câteva cuvinte pe zi auzea Ileana și acestea erau zilnic, aceleași: Sunt paste? Da, sunt paste, firește, paste, o mințea ea, bucurându-se că poate întreține și ea un dialog cu cineva și că acesta nu se reducea la da sau nu.

De când ajunsese în Milano, Ileana nu ieșise aproape că niciodată din casă, ea stătea mai tot timpul în casă, chiar și în orele ei libere, când ar fi putut ieși în oraș, și s-ar fi putut duce oriunde ar fi vrut. Ileana însă nu prea voia să iasă singură afară. Decât să se plictisească în oraș prefera să se plictisească acasă. De asta, a și primit s-o vadă pe badanta prietenei stăpânei sale, cu toate că, dacă nu ar fi fost așa de singură, ar fi refuzat s-o vadă și asta din cauză că îngrijitoarea prietenei doamnei Eliza era din Tiraspol.

Adică era dintr-un oraș care i l-a omorât pe primul ei soț - pe Vasile – în războiul din 1992. Pe Vasile Ileana l-a iubit enorm, cum nu l-a iubit pe nimeni altcineva niciodată în viața ei. Iar ei i l-au ucis.  I l-au ucis, chiar și dacă el era atât de cuminte și nu bea sau fuma, spre deosebire de soțul ei de acum, de Petru, care bea, fumează, și se poartă foarte urât cu ea, chiar și de față cu copiii lor, iar tocmai lucrul acesta a și făcut-o să-și ia lumea în cap și să se ducă în Italia și nu neapărat nevoia de bani, cu toate că și pentru bani venise, dar, dacă el ar fi fost mai drăgăstos cu ea, ar fi rămas și acum acasă.

Pe Vasile l-au împușcat pe o stradă din Tiraspol, iar cadavrul i l-au aruncat în Nistru și nimeni nu l-a mai găsit niciodată după aia.

După război, Ileana a fost de nenumărate ori la Tiraspol, a fost chiar și pe strada unde l-au împușcat și a stat chiar și pe malul Nistrului, de unde l-au aruncat în râu. Stătea ciucită acolo și se uita la apele repezi, plângându-i-se lui Vasile de actualul ei soț, care o înjosea și o brusca de foarte multe ori fără nici un motiv.

O dată, veni o milițiancă și îi ceru să se legitimeze, iar după ce văzu de unde-i, o alungă de acolo, iar când văzu că ea nu vrea să plece, vru s-o aresteze și chiar o duse la secție și din acea clipă ea începu să-i urască și mai tare pe cei din Tiraspol. Dar aici la Milano, unde nu comunica cu nimeni în afara mamei și fiicei la care stătea, se simțea al dracului de singură. De asta a și primit s-o vadă pe badanta din Tiraspol. Cu toate că, pe drum, în timp ce se apropiau de parc își aminti de milițianca aia care o alungase de pe malul Nistrului și se întrebă oare îngrijitoarea pe care urma s-o vadă nu era chiar milițianca aia. Se temea să nu fie chiar ea.

S-au întâlnit în fața fântânii arteziene, din parc.

După ce le-au făcut cunoștință, stăpânele lor au plecat într-o braserie și ele au rămas singure, față în față, și se priveau una pe alta cu frică și chiar automat și simultan au făcut un pas înapoi.

Se priveau cu teamă și nu ziceau nimic.

Stăteau în picioare în fața fântânii arteziene, împroșcate de stropii de apă care zburau spre ele ca niște gloanțe, și tăceau. Ileana din Ungheni și Natașa din Tiraspol se măsurau  din cap până în picioare cu spaimă, de parcă s-ar fi întâlnit două dușmance pe viață și pe moarte sau chiar erau două dușmance, una era din Chișinău și alta din Tiraspol, două orașe care au purtat un război foarte sângeros în 1992, un război care nu s-a terminat nici astăzi.

Pentru Ileana, femeia din fața ei venea dintr-o zonă care-i ucisese soțul. Iar pentru Natașa, Ileana reprezenta Moldova, de unde țâșnea tot răul din lume. Dacă nu ar fi fost ambele atât de singure în Milano, cred că s-ar fi răsucit chiar atunci pe călcâie și ar fi spălat putina, fără să-și spună un cuvânt și fără să se mai vadă vreodată. Dar ele erau foarte singure. Foarte singură era și Natașa, care, de când se angajase la signora Clara, nu avea nicio prietenă și stătea mai tot timpul în casă, cu ochii în mobil sau, dacă nu, în tavan.

Afară era foarte cald. Era o zăpușeală îngrozitoare și nu s-au mirat când un băiat cu o ladă cu înghețate apăru între ele. Ileana nu avea bani la ea, îi trimisese pe toți acasă ca să stingă o datorie la bancă pe care o făcuse fata ei, Liluța, și nici nu vru să se uite spre lada cu înghețate a băiatului, cu toate că tare și-ar fi dorit în acele clipe să mănânce și ea o înghețată. În loc de asta, își închise ochii. Natașa, în schimb, cumpără două înghețate. Una pentru ea și una pentru Ileana și băiatul plecă.

Înghețatele li se topeau în mâini și ele, grăbindu-se să le mănânce, se murdăriră pe față și pe degete sau pe bluze și nu știu de ce lucrul acesta le făcu să râdă.

Ceea ce a mirat-o cel mai tare pe Ileana e că, în timp ce mânca înghețata, uită că Natașa e din Tiraspol, de asta amintindu-și doar după ce rămase cu mâinile goale și murdare. Cred că uitase și Natașa, de unde e Ileana. Care nici n-au observat când au început să-și vorbească.

Când, după aia, seara acasă, Ileana încerca să-și amintească cine a scos primul cuvânt, nu-și putu aminti. Ceea ce-și aminti era doar faptul că, la un moment, vorbeau, povestindu-și viața, pe rând, când Ileana, când Natașa, povesteau și râdeau în hohote, pentru că atât una, cât și alta, povesteau doar ceea ce fusese frumos în existența lor și le-ar fi putut înveseli.

Natașa era deosebit de voioasă și cu ea Ileana se simți foarte degajată în după-amiaza aia când toată gheața din suflet i se topi ca și înghețata pe care o mâncase.  Ilenei nu-i venea să-și creadă ochilor că fata aia atât de binedispusă putea fi din Tiraspol. Dar Natașa era chiar din Tiraspol. Adică dintr-un oraș care-i ucisese soțul.

După ce s-au spălat pe mâini și pe față cu apa din havuz, cele două badante s-au dus să vadă orașul, pe care încă nu-l văzuseră, deși trăiau de mai bine de jumătate de an în Milano. 

Au ajuns chiar și în centru, unde nu mai fuseseră până atunci niciodată. Admirau catedrala și vorbeau. Dar întâmpinau și o mică problemă: Natașa nu știa bine româna, iar Ileana, rusa, și vorbeau într-o aculalie româno-ruso-italiană, sau prin semne, atunci când cealaltă nu înțelegea ce i se spunea.

Când s-a întors seara acasă, Ileana s-a gândit că Natașa, parcă nu ar fi din Tiraspol. S-au sunat a doua zi și iar au ieșit în oraș împreună, mergând acolo unde nu au fost ieri.  Apoi s-au văzut și a treia zi. După care au început să se vadă zilnic.

Într-o noapte, pe când se culcase în pat, Ileana se gândi, dar poate și soțul Natașei a luat parte la războiul din 1992, și poate chiar a luptat contra soțului ei, al lui Vasile, și, mai știi, de ce să excludă asta?, poate chiar el l-o împușcat pe o stradă din Tiraspol și după aia i-o aruncat cadavrul în Nistru?

Când s-au văzut a doua zi, și au mers împreună la un supermarket din cartier ca să le cumpere copiilor lor de acasă haine că aici erau mai ieftine, Ileana ar fi vrut s-o întrebe da ce-a făcut soțul tău sau tu însăți în 1992, dar nu a întrebat-o, temându-se că Natașa i-ar fi putut spune că, da, soțul ei a fost gardist în 1992, și într-o bună zi a omorât un moldovean pe o stradă din Tiraspol, iar dacă i-ar fi mărturisit asta, oare ar mai fi dorit s-o mai vadă  vreodată după ea? Pentru nimic în lume. Pentru nimic în lume și niciodată și iar ar fi rămas singură în Milano. De aia, nici n-o întrebă nimic despre ce a făcut soțul ei în 1992 sau ea însăși, dar o întrebă, în schimb, de ce nu-i cumpără băiatului ei și o pastă de dinți, odată ce aici până și pasta de dinți e mai ieftină decât la ei, acasă.

Azi, pe când se afla în bucătărie și mânca singură niște sarmale, auzi zbârnâindu-i telefonul și Ileana știu imediat că o sună Natașa, cea mai bună prietenă a ei, și alergă într-un suflet spre poșetă pentru a-i răspunde. Da, într-adevăr, o suna Natașa. Cea mai bună prietenă a ei. Natașa din Tiraspol.