Ceea ce m-a izbit cel mai tare la actorul Igor Caras era felul cum era îmbrăcat. Traversa zebra de pe strada Pușkin, într-un trening albastru,  în care arăta ca un antrenor de box sau ca un profesor de atletism.

- Ce te holbezi așa la mine, Dudule? mă întrebă actorul.

- Mă întrebam dacă ești tu sau nu ești tu.

- Sunt eu, Dudule. Sunt eu.

- Atunci hai să mergem să mâncăm o pizza. Fac eu cinste.

- Uite ce e, mă rugă marele actor, pe care de atâtea ori l-am aplaudat în picioare, mai ales în perioada aia când juca în „Contrabasul” lui Patrick Zuskind, în loc să-mi faci cinste cu o pizza, mai bine dă-mi mie banii ăia cu care mi-ai fi putut cumpăra pizza aia.

- Ți-i dau, îi făcu eu hatârul, și i-am întins o bancnotă de două sute de lei, gândindu-mă că exact același lucru mă rugase pre vremuri și Eugen Cioclea. Exact același lucru.

Igor mi-a luat bancnota cu atâta delicatețe de parcă ar fi luat un bibelou și s-ar fi temut să nu-l spargă.

  -Acum să-mi spui ce mai faci, mă descusu el, dar eu nu voiam să-i răspund în mijlocul puhoiului de oameni ce se scurgea pe strada Pușkin, unde mai pui că mai mult mă interesa să aflu ce mai face el decât să-i povestesc ce mai fac eu și l-am chemat la un ceai, iar, de data asta, actorul nu mi-a mai cerut și banii de ceai și a primit să mă însoțească.

Stăteam cu două căni de ceai în față pe terasa aia din coasta Casei Presei, la o masă de lângă stradă și Igor îmi povesti că a plecat din teatru și s-a angajat la o școală de sport din Bălți, în calitate de instructor sportiv, iar acum înțelegeam și eu de ce umbla îmbrăcat într-un trening, cu toate că în adâncul sufletului meu speram că tot ceea ce îmi povestea el să nu fie adevărat și să poarte costumul acela de sport pentru a se pregăti de-a juca un nou rol de-al său, poate, cine știe, în vreun film, poate chiar în noul film al lui Sergiu Prodan. Dar nu mă mințea. Mi-am dat seama de asta când începu să-mi înșire fel de fel de detalii din noua sa viață de instructor sportiv.

Marele actor Igor Caras se făcuse instructor sportiv la o școală din Bălți. Nu puteam să cred asta. Cel mai mare actor din ultimul deceniu se făcu instructor de sport, la o școală din Bălți, unde director era unchiul său. Ca să vezi.

Cu toate astea, nu cred că primea prea mulți bani la școala aia odată ce mi-a cerut și mie niște lovele, mă gândeam eu în timp ce sorbeam din ceai și îl ascultam cum îmi povestea vrăjit despre noua sa viață.

Dacă era așa de fascinantă noua sa viață de ce mi-a țigănit mie niște bani, mă chestionam eu când, deodată, Igor își trânti portofelul pe masă și mă întrebă:

- Cam câți bani crezi că am în el?

- În afara banilor mei, nu cred că mai ai ceva.

- Da de unde. Am. Am cu mult mai mult, îmi mărturisi el și începu să golească portofelul, pe masă. Mai întâi, scoase un teanc de bancnote de o sută de lei, apoi de două sute, după care de cinci sute și la urmă de o sută de euro. Patru teancuri. Patru teancuri se înălțau pe masa noastră și uluiala mea nu mai cunoștea margini.

Îl priveam cu niște ochi cât portocalele de mari și mă întrebam în sinea mea oare de ce-i mai trebuiseră și banii mei când avea atâta părălet. Nu înțelegeam. Mi se părea că, parcă, ar fi interpretat un nou rol de-al său. Dar oare din ce piesă?

- Iată și bancnota ta de două sute de lei, mi-a spus Igor și a scos-o dintr-o ferestruică a portofelului său. Nu mai înțelegeam nimic și voiam să-l implor să-mi întoarcă îndărăt banii ăia că aș avea și eu nevoie de ei.

Brusc, el își căscă gura și o apropie de fața mea, zicându-mi:

- Uită-te, uită-te înăuntru și spune-mi cum să trăiesc eu fără dinți?

Într-adevăr, nu prea avea dinți în gură. În afara dinților de sus din față, alți dinți nu mai avea în gură. Nici măcar măsele.

Își ridicase buzele în sus și-și palpa cei câțiva dinți stingheri cu degetele, spunându-mi că se teme că o să-i cadă și ăștia. Lumea trecea pe trotuar, pe lângă noi și unii ne priveau cu dezgust, dar lui Igor nu-i păsa și își pipăia fiecare dinte cu degetele.

- Pentru că am rămas fără dinți, nu mai pot mânca, mă înțelegi, nu mai pot mânca. De asta, nici n-am primit să vin cu tine la o pizza, că nu am cu ce s-o mănânc. Nu am dinți pentru asta. Iată de ce am și adunat tot părăletul acesta- pentru a-mi face dinții. Acum înțelegi?

- Da, i-am spus eu, privindu-l cu milă, iar Igor își închise gura și-și puse toți banii ăia înapoi în portofel, iar portofelul, într-un buzunar al treningului, de unde mă temeam să nu-i alunece cumva sub masă și l-am atenționat despre asta, dar actorul a dat nepăsător din mână.

Pe partea cealaltă a străzii apăru actorul Andrei Sochircă și Igor l-a chemat la noi.

- Vin chiar acum, a strigat Andrei și s-a făcut nevăzut printre oamenii de pe strada 31 august.

Ne-am despărțit și noi.

După ce s-a despărțit de Dudu, Igor Caras a luat-o spre Andys pizza, unde i-a întâlnit pe pictorul Iurie Matei și pe directorul Teatrului de Operă, Ion Grosu, mâncând la o masă și aceștia au vrut să-i facă și lui  cinste cu tot ce mâncau ei, dar Igor i-a rugat ca mai bine decât să-i cumpere și lui o pizza pe care, oricum, nu ar putea-o mânca - și le-a arătat gura ca să înțeleagă și ei de ce - mai bine să-i dea lui banii ăia pentru pizza.

Ion Grosu i-a dat, dar Iurie Matei s-a dus chiar el la stomatologul care se oferise să-i facă dinții lui Caras și i-a dat o sută de euro, apoi s-a întors și și-a comandat o cafea. Igor Caras primi și el să bea o cafea, iar după ce o bău, se despărțiră.

Eu deschideam ușa bibliotecii când îmi zbârnâi telefonul. Era Igor Caras,  și acesta mă întrebă dacă ne-am putea întâlni ca să-i mai dau niște bani. Nu contează cât. Cât am la mine.