Cel care i-a împăcat în restaurantul Petru cel Mare din inima Chișinăului pe  Dodon și Voronin nu a fost nimeni altcineva decât temutul colonel al securității ruse, Felix Vladimirovici Smirnov, cel care a părăsit Donbassul special pentru asta, întorcându-se la Moscova cu un elicopter și de acolo zburând la Chișinău cu un avion privat.

Da, da, anume el. Bărbatul acesta scund, cu pumni de oțel și cu niște priviri tăioase ca lama de cuțit. El i-a adus în restaurantul Petru cel Mare pe rând pe Dodon și Voronin, cu care a stat separat de vorbă, convingându-i să îngroape securea războiului și să se vadă unul cu altul.

Iar după ce i-a așezat la aceeași masă și i-a pus să bea o șampanie împreună, Felix Vladimirovici i-a lăsat și s-a întors în Donbass, unde pregătea o operațiune militară de proporții: să arunce în aer un depozit cu muniții din orașul Harkov, din Ucraina. Cel mai mare din zonă.

Acum Felix Vladimirovici se afla în vila sa din apropierea Donețkului, aplecat deasupra unei mese și studiind pe hartă clădirile din jurul depozitului din Harkov. Ușa se deschise și intră aghiotantul său, întrebându-l dacă nu ar vrea o cafea.

Felix Vladimirovici îi aruncă o privire atât de fioroasă că Alexandr închise ușa îndărăt, fără să mai ceară vreo explicație. Lui Felix Vladimirovici nu-i plăcea să fie deranjat când lucra, pentru că după aia nu se mai putea concentra. Așa și acum. Întrebarea lui Alexandr îl abătu de la munca sa și el se ridică în picioare și se apropie de fereastră, în fața căreia își aprinse o țigară.

Își aminti de zborul la Chișinău. Dodon și Voronin i se părură doi prostănaci. Voronin i se păru un tembel, pe când Dodon- un tip slugarnic și mieros. Era așa de unsuros că i se făcu greață. Dar își învinse greața, amintindu-și de misiunea pentru care a fost trimis la Chișinău, chiar de șeful lor cel mai mare. Să-i împace.

Își înăbuși repulsia și dezgustul și începu să-i laude, spunându-le exact contrariul față de ceea ce gândea el cu adevărat despre ei în sinea sa. Of, da proști mai sunt, își spuse Felix Vladimirovici atunci când stătu cu ei de vorbă în restaurantul Petru cel Mare din inima Chișinăului, în care poposea deseori când venea la Chișinău. Oare cum de nu-și dau seama că noi îi folosim și-o să-i aruncăm la gunoi când n-o să mai avem nevoie de ei, așa cum și eu voi arunca la gunoi această țigară, după ce am s-o fumez? se întrebă îngândurat colonelul.

Cum să-și dea seama dacă sunt niște nătărăi? conchise el și-și stinse țigara în scrumieră, după care o luă de acolo și o aruncă la gunoi, fiindcă-i plăcea ca tot timpul scrumiera sa să fie goală. Chiar și dacă fuma câteun pachet pe zi, nu-i plăcea să lase chiștoace în scrumieră. Asta era damblaua sa: să aibă o scrumieră mereu curată. De asta, și se duse cu ea în mână la chiuvetă și o spălă.

Iar în timp ce o spăla își aminti cum reușise să-i împace pe cei doi tembeli de la Chișinău: simplu, arătându-le pumnii. Of, of, ce prieteni mai avem și noi: lași, tembeli și neghiobi, își spuse colonelul cu amărăciune. După care puse scrumiera curată pe masă și se întoarse la harta lui, gândindu-se pe cine să trimită ca  arunce în aer cel mai mare depozit de muniții din orașul Harkov. Îi trecu în revistă pe subalternii săi și toți i se păreau  niște prostănaci la fel de mari ca Dodon și Voronin. Nu-i mai rămânea nimic altceva decât să se ducă singur. Chiar în seara asta.

Nota autorului: Acest text este o proză și ar trebui receptat ca atare.