Apariția partidelor anti-sistem, alături de cele extremiste, populiste și progresiste, de așa numitele partide “noi”, care neagă politicile convenționale, clasice, tradiționale, crează un spațiu major al incompatibilităților declarate chiar din campaniile electorale. Ultimele runde de alegeri în Spania(locale), în Bulgaria, Israel, dar și perspectivele din Republica Moldova, alături de eforturile de constituire a coalițiilor cu mai mulți parteneri au arătat limitele acestor linii roșii presetate în blocajele constituirii majorităților parlamentare, care se pot traduce în acuzații directe de infantilism și imaturitate politică și perpetuarea formulelor de instabilitate perenă în politica statelor democratice.

Modelul belgian ajuns caz școală în Europa contemporană

Primii implicați în asemenea combinații imposibile au fost belgienii. Raportul etnic-identitar valoni-flandri dublează, în Belgia, suma partidelor ideologice clasice, tradiționale, peste care vin să se lipească partidele separatiste flandre, au stat un timp record de 589 de zile fără guvern (depășind și recordul negativ al Irakului după Saddam Hussein) între 26 aprilie 2010 și 6 decembrie 2011. A fost considerat un lucru inedit și excepțional, fără posibilitatea de a se repeta, la acest nivel, iar Belgia a putut funcționa cu guvernul interimar. Dar de la algerile din 26 mai 2019, am avut de asemenea peste 100 de zile fără guvern federal în Belgia, dar și fără guverne în cele două regiuni. Să spunem însă că Belgia e o singularitate, fiind fără guvern 194 de zile și în 2007, 148 de zile în 1988, 107 zile după alegerile din 1979 și 102 zile după cele din 1992.

Iată însă că “fenomenul belgian” se extinde și că nu mai avem de a face cu o singularitate, ci cu un fenomen repetabil în diferite state democratice europene. Astfel, situația din Bulgaria, în care după alegerile din aprilie 2019, nici unul dintre primele trei partide clasate, între care GERB al lui Boiko Borisov și socialiștii, dar și partidul ITN al lui Slavi Trifonov, cu al doilea rezultat, partid anti-sistem (există și astfel de oameni) nu au reușit să formeze o majoritate. Joacă în principal un rol incompatibilități istorice, linii roșii pretrasate în campanie, dar și bătălia mai nouă între partidele noi și cele tradiționale, considerate angrenate în politici vetuste, corupte, departe de cetățeni. De aceea la 11 iulie urmează noi alegeri anticipate.

În Spania, apariția a două partide noi, Podemos (2014) și Ciudadanos (afirmat plenar în 2017) a complicat spectrul politic, l-a fragmentat și a creat noi categorii de incompatibilități în afara celor preexistente între populari și socialiști, între partide naționale și cele separatiste catalane, inacceptabile în coaliții. Li se adaugă partidul VOX(2013) de extremă dreaptă care crează și el elemente de incompatibilitate și lipsa de capacitate de coalizare pe motive legate de apartenența la extremă.

Cazul Israelului este cel mai ciudat, după 4 runde de alegeri anticipate în 2 ani, bătălia fiind dublată de tentativa de eliminare a longevivului Benjamin Netanyahu, aflat de miercuri, 5 mai, în postura de a nu forma guvernul. Aici a jucat un rol important și sarabanda de partide arabe, reprezentând 20% din populația Israelului, neparticipante la coaliții de vreun fel, azi obligatorii pentru formarea oricărui guvern între grupările Likud-ultraortodocși și extrema dreaptă și coaliția stânga-centru dreapta condusă de Yesh Atid-Yamina. Acum mandatul se află la Yair Lapid, care va împărți, cel mai probabil, un mandat de premier cu Naftali Bennett, liderul partidului de dreapta Yamina, susținuți de Lista Arabă Unită. Netanyahu nu a reușit să aducă împreună extrema dreaptă, cu precădere Partidul lui Bezalel Smotrich, alături de Ra’am, partidul islamist al lui Mansour Abbas. Eșecul noii formule, dacă opoziția nu va da un guvern în următoarele 28 de zile,  duce la cea de-a cincea rundă de alegeri anticipate.

Fragmentarea spectrului politic și faliile din societatea contemporană

Republica Moldova are, de asemenea, primele alegeri anticipate, după migrația puternică a parlamentarilor între partide și segregaționism politic, respectiv apariția de partide noi. Dar esențialmente este vorba despre înfrângerea socialiștilor pro-ruși ai lui Dodon în Prezidențiale și nevoia ca Maia Sandu și pro-europenii din partidul său prezidențial PAS să preia întreaga putere, la nivel național, în plină criză pandemică și criză economică generată de pandemie, dar care se adaugă unei crize a lipsei de reforme și a unei justiții captive și corupte.

Independența justiției și combaterea corupției sunt principalele teme de discuție. Și aici, însă perspectiva PAS este de a lua majoritatea absolută, prin polarizarea alegerilor și prin greșelile succesive ale PSRM și ale lui Dodon. Totuși, eventuala apariție în Parlament a Partidului Nostru – sau Alianța Renato Usatâi cum se numește astăzi prin asocierea cu Partidul Patria – și, eventual, din nou a Partidului Șor ar crea noi incompatibilități și chiar apare spectrul riscului legat de imposibilitatea creării unei majorități.

Dezbaterea relativă la fragmentarea spectrului politic are ca principală temă sofisticarea electoratului și nevoia unei reprezentări mai corecte și coerente. În fapt, avem aici și instrumente distincte, noile partide populiste, extremiste, dar și inedite, progresiste, care valorifică resursele internetului și profită de pandemie și lipsa confruntării politice directe și a dezbaterilor pentru a se promova în prim plan. Și a fi alese dincolo de greutatea strategică. Și România a trecut prin această experiență cu UNPR – partid de strânsură, PPDD, partidul televizor al lui Dan Diaconescu, cu AUR la ultimele alegeri parlamentare din decembrie și, la apariție, chiar cu USR, maturizat între timp.

Soarta partidelor noi poate fi categorisită în trei variante: partidele extremiste, care-și păstrează miezul electoratului și rămân izolate în spectrul politic, cele care se sting și dispar după un mandat în Parlament, partide efemere, să le spunem, din lipsa capacității de a livra sau sunt rezervor pentru alte partide și cele cu capacitate de adaptare și consolidare. Cazul ultim, cel fericit, este cel al perenității politice și maturizării electorale a partidelor noi. Această categorie ar putea să includă USR(USR-Plus), dar cel mai relevant este Syriza, partid plecat din extrema stângă anarhistă, ajuns la guvernare și migrat într-un partid de centru stânga european care și-a salvat țara, Grecia, după faliment.

E adevărat că și Syriza a trebuit să renunțe la gruparea Varufakis, care dădea nota extremistă și intratabilă, înainte să asume o guvernare fezabilă și de succes, care a transformat partidul într-unul ideologic tradițional, luptându-se cu grupările anarhiste contestatare elene, la fel de tradiționale în Grecia, care spărgeau magazine și dădeau foc în protestele violente de stradă, după modelul pe care a apărut Syriza la origine.

Trasarea artificială a liniilor roșii în politică versus compromisul care compromite

Tema relevantă este cea a capacității de a evita trasarea artificială de linii roși și marcarea alianțelor imposibile în politică. Nu înseamnă a îndemna pe cineva să facă compromisurile care compromit, să se alieze cu zona extremistă inacceptabilă a politicii – AfD, Vox, Partidul Libertății, Adevărații Suedezi, AUR – ci ca opțiunile să fie lăsate deschise, în contextul perspectivelor cele mai probabile al unor coaliții cu multe partide. Varianta majorității coerente și guvernului unui singur partid e mai degrabă nerealistă și accidentală în Europa.

Pe fond de emoție și ca efect de antrenare a unui val popular, PAS ar putea câștiga în Republica Moldova chiar majoritatea absolută, constituțională, cam ca partidul lui Zelenski, Servitorul Poporului din Ucraina de astăzi. Însă să nu uităm că acesta e doar un episod: Servitorul Poporului are astăzi nivelul de încredere al Blocului Petro Poroshenko, iar perspectiva este ca partidele clasice, ideologice, tradiționale să fie cele care supraviețuiesc. Contraexemplul ar putea fi tocmai Verzii germani care cresc, ajungând un partid matur, și socialiștii din SPD cu șanse mari de a face scoruri minuscule la viitoarele alegeri și chiar de a dispărea din Bunderstag, dacă nu găsesc ideile și personalitățile necesare să revigoreze politica și atractivitatea partidului de stânga german.

În fapt, această stare de fapt reflectă falii majore din interiorul societății și incompatibilități evidente între modul de a vedea viața și opțiunile cetățenilor, dar și bătălii de orgolii personale între lideri, în societățile imature democratic și politic. Suma acestor combinații explozive este una ce duce la situația incapacității de formare a majorităților. Și dacă Republica Moldova a dovedit și capacitatea de a forma o Mare Coaliție – contra naturii, incapabilă să supraviețuiască și care a lăsat lecții învățate complicate, mai degrabă cu gust amar – actualul val împinge spre majoritatea partidului prezidențial, dar valurile schimbării vor veni, eroziunea este naturală și spațiul real politic va reajunge la capacitatea de compromis și cea de a forma coaliții cu mulți actori.

De aceea, întreaga dezbatere despre sisteme electorale, linii roșii, incompatibilități, imaturitate democratică și infantilism politic trebuie plasată în contextul lecțiilor învățate europene, cele de a forma un consens cu mulți actori (27, altădată 28 de state) și de puterea normativă a UE, deci instrumentul legal care ordonează și dă garanții tuturor statelor membre, tot așa cum acordurile de coaliție bine negociate și acoperite juridic dau garanții membrilor unei coaliții.

În rest, plasarea marilor probleme geopolitice sub preș ajută acum, va mai ajuta, poate, la menținerea unui guvern timp de un mandat, dar ele sunt tot acolo, iar nesoluționarea lor(ca și a conflictelor înghețate, vezi Transnistria) va menține în continuare marile falii identitare, de orientare geopolitică și de opțiuni strategice în sânul societății. Pentru că ignorarea unei probleme poate ajuta, prin ambiguitate constructivă, la amânarea ei și depășirea momentelor politice sau electorale delicate, dar această abordare nu reprezintă, în nici un fel, o soluționare definitivă și refacerea coeziunii societale și crearea de premize pentru reziliența societății.