Unchiul meu Nicolae nu voia să tragă în cei trei soldați germani, care își aruncaseră armele la pământ și părăsiră clădrea asediată de soldații sovietici, venind spre ei, cu mâinile ridicate în sus.

- Hai românule, împușcă-i, ce mai aștepți?, țipa maiorul Zverev. Împușcă-i, n-auzi ce-ți spun?!

- Dar de ce să-i împușcăm, tovarășe maior, odată ce s-au predat? îl întrebă unchiul meu Nicolae, cu un glas spășit.

- Da pe câți de-ai noștri i-au măcelărit azi, ai uitat?

- N-am uitat.

- Animalele astea ne-ar fi putut împușca și pe noi, dacă am fi avut mai puțin noroc. Să nu uiți asta.

- Nu uit.

- Hai căsăpește-i atunci, ce mai stai?!

- Dar s-au predat, tovarășe maior.

- Să înțeleg că refuzi să-mi execuți ordinul?

- Nici vorbă, tovarășe maior.

- Și atunci?

- Pur și simplu mă gândeam că am putea să-i ducem la pușcărie.

- Nu tu decizi ce să facem cu ei, zbieră maiorul Zverev și se apropie de unchiul meu Nicolae cu o falcă în cer și alta în pământ.

- Știu asta. Însă…

Cei trei soldați nemți, fără să-și lase mâinile în jos, căzură în genunchi în mijlocul purcoiului de soldați sovietici, care-I împresură din toate părțile. Stăteau în genunchi cu mâinile ridicate în sus, uitându-se cu niște ochi înnebuniți de spaimă la maiorul Zverev, care urla la unchiul meu Nicolae ca scos din minți.

- Soldat, știi ce te așteaptă pentru neexecutarea ordinului, știi?

- Da, tovarășe maior, știu, dar eu cred că au fost înrolați cu japca, nu vedeți ce tineri sunt? Sunt niște copii. Nu cred să aibă mai mult de 12 sau 13 ani. Băiatul dumneavoastră de acasă oare nu e de vârsta lor?

- Ei și ce-i cu asta?

- Cum să împușc niște copii, tovarășe maior?

- Copii ăștia însă au tras în noi toată ziua și pe mulți de-ai noștri i-au ucis.

- Poate nu ei, dar camarazii lor, tovarășe maior, o ținea una și bună unchiul meu Nicolae, care, în naivitatea lui, spera să-l convingă pe maior, cu care, până atunci, se înțelese de minune, dar fiecare vorbă pe care o spunea îl întărâta și mai tare pe maiorul Zverev, care se învârtea în jurul lui cu niște pași turbați, tunând și fulgerând, ca ieșit din minți.

- Deci, să înțeleg că ți-e milă de ei, da? Ce fel de soldat sovietic mai ești și tu, românule, dacă ți-e milă de niște fasciști? Înseamnă că ești și tu cu ei, canalie, și acum, în sfârșit, ți-ai dat arama pe față. Ultima dată te întreb: îi împuști sau nu?

- Nu.

- Eu sunt un om bun, românule, - tu mă știi bine- i-am ajutat pe mulți oameni, așa că îți mai dau și ție o șansă. Ultima șansă. Sau îi împuști tu pe ei, sau te împușc eu pe tine. Număr până la trei. Unu, doi, trei, urlă căpitanul și-și detună pistolul în fruntea unchiului meu Nicolae, care se prăbuși la picioarele celor trei copii nemți, îmbrăcați în niște haine militare, mult prea largi pentru ei, umplându-le de sânge. Chiar și așa, aceștia nu-și lăsară mâinile în jos.

Dar, după ce unchiul meu Nicolae se prăvăli împușcat la pământ, maiorul Zverev se întoarse cu tot corpul spre cel care îmi povestea cum murise unchiul meu Nicolae pe o stradă din Berlin, cu trei zile înainte ca să se termine războiul, și-i ordonă răgind.

-Împușcă-i tu!

- Și matale, nea Ili, ce-ai făcut? îl întrebai eu cu un glas tremurător pe vecinul nostru din Flutura și pe fostul coleg de clasă și de bancă al unchiului meu Nicolae.

- Eu i-am împușcat, mi s-a destăinuit nea Ili, cu un glas pierit. I-am împușcat, ce puteam să fac altceva? Eu nu eram la fel de curajos ca unchiul tău. Dar când te gândești că erau niște copii. Când am tras, am închis ochii pentru a nu le vedea privirile. Nu știu dacă-ți vine să crezi, dar i-am împușcat cu ochii închiși. Da, puteam să nu-i nimeresc și o puteam sfecli și eu, poate chiar mai rău decât unchiul tău Nicolae, eram conștient de asta, dar nu eram în stare să-i privesc în ochi – pentru că erau niște bieți copii – cam de vârsta lui Gheorghe, băiatului tău - și atunci mi-am închis pleoapele strâns- strâns și am apăsat pe trăgaci, am apăsat cu ochii închiși, riscând să trag pe alături sau în vreun camarad de-al meu.  Doar am auzit cum au căzut unul după altul la pământ într-o liniște mormântală. Nu i-am văzut, doar i-am auzit și mi-am dat seama că i-am nimerit.

Când ajunse la faza cu împușcatul, nea Ili își închise ochii și nu și-i mai deschise nici după ce termină de povestit. Terminase de mult de povestit, dar nu-și deschidea ochii. Iar pe obrajii I se cotileau puzderie de lacrimi.