Joi seara, Eduard mi-a sunat la ușă și mi-a zis că el și cu Andrei se duc de Paște la mănăstirea Căpriana. Eduard și Andrei sunt doi vecini de-ai mei, cu care am petrecut împreună revelionul sau zilele noastre de naștere și ideea lor mi s-a părut foarte interesantă.

 -Cu mașina? Mergeți cu mașina?

-Nu, asta-i și ideea, mi-a zis Eduard, că mergem pe jos, așa cum se duceau pe jos bunicii sau străbunicii noștri.

- Până la Căpriana?

- Da.

- Dar Căpriana nu-i chiar așa de aproape?

- Nu-i.

- Și câți kilometri sunt până acolo?

- Vreo patruzeci, îmi zise Andrei

- Ei, ce zici, mergi cu noi? mă întrebă Eduard.

- Merg.

-Minunat, s-au bucurat ei și ne-am ciocnit pumnii.

Nevastă-mea nu s-a opus și eu abia am așteptat să se facă sâmbătă dimineață, când cu un rucsac în spate am ieșit din casă, unde în curte mă așteptau Andrei și Eduard și am luat-o la pas spre Căpriana. Pe jos, ca bunicii și străbunicii noștri, altădată.

Când am ieșit din Chișinău, începu să se crape de ziuă, iar când am intrat în Vatra soarele se ridicase de-o suliță pe cer.

 În rucsac nu mi-am luat decât o sticlă de apă și două maiouri de schimb, dar, totuși, după ce am ieșit din Vatra acesta a început să-mi apese umerii.

Mergeam agale, fără să ne grăbim, așa cum ne-a fost și înțelegerea. În fața unei parcări de camioane, un dulău cât un om de înalt se ridică de la pământ și începu să ne latre. Norocul nostru că era pe cealaltă parte a șoselei și că drumul nu era pustiu. Mașinile care vâjâiau pe șosea îl descurajau să ne atace și noi ne-am văzut de-ale noastre.

În Strășeni am intrat frânți de oboseală.

-         Facem un popas? ne întrebă Eduard.

-         Sigur că da, am încuviințat eu.

-         Mai încape vorbă, consimți și Andrei.

Cafeneaua în care am intrat era chiar la stradă.

- Aveți și ceva de mâncare? o întrebă Eduard abia împleticindu-și limba în gură pe chelnerița aia frumoasă care se apropie de noi cu un meniu în mână.

-Avem, ne-a bucurat ea și noi am am comandat cam tot ce-am găsit în meniu. Aveam o foame de lup. Mâncam și tot nu ne săturam.

- Și nu luăm și ceva de băut? ne întrebă Andrei.

- Ce?

- O bere.

- Eu bere nu vreau, dar am să-mi iau o cafea, i-am zis eu.

- Iar eu un ceai.

 Cât ai clipi din gene, chelnerița ne-a adus cafeaua, berea și ceaiul,  fiindcă eram singurii ei clienți. Când să plecăm însă, Andrei mai vru o bere, apoi când am ieșit din cafenea, brusc, ne anunță că el nu mai pleacă nicăieri mai departe, pentru că se simte foarte obosit și nu l-am putut convinge să se răzgândească. 

Ne-am despărțit în autogară, unde el a rămas să aștepte cursa spre Chișinău, în timp ce noi ne-am îndreptat spre ieșirea din Strășeni.

Pe șosea mașinile goneau într-o veselie iar noi mergeam și cântam. La răscrucea spre Pănășești ne-am schimbat maiourile și ne-am continuat drumul pe jos, dar prin sat Eduard abia de-și mai mișca picioarele. Îl ajunsese oboseala din urmă și mă ruga tot mai des și mai des să ne oprim și să ne odihnim. Dar nu prea aveam unde, fiindcă prin sat nu prea erau bănci. Abia de mă mișcam și eu.

 Deodată, de după un colț apăru un microbuz care mergea spre Chișinău și Eduard îl opri și se urcă în el. Mă chemă și pe mine, dar eu nu am vrut.

Dealul dintre Ciobanovca și Căpriana aveam impresia că nu mai are capăt. Urcam și urcam și tot nu se mai termina. Mi se terminase mie puterile și, o dată, am căzut ca secerat la pământ, unde am petrecut vreo jumătate de oră, gâfâind zgomotos. Nici nu știu cum de m-am ridicat de jos și cum am ajuns pe țuguiul dealului, iar, după aia, am coborât valea spre Căpriana. În care am intrat odată cu întunericul.

Nu, nu mai știu de unde am avut puteri să intru și în biserică. De intrat am avut eu puteri să intru, dar nu mă mai puteam ține în picioare și m-am așezat într-un colț, unde am și adormit. Cineva mă trăgea de mânecă și eu mi-am ridicat cu mare greutate pleoapele.

Era Eduard. De după umărul lui se iți Andrei. Cei doi m-au ajutat să mă scol în picioare și alături de ei am ascultat slujba până la capăt. Iar dimineață ne-am întors împreună la Chișinău, cu mașina lui Eduard.