Am fost în Nagorno Karabakh. Da, în mod formal, oficial, pe linia autorităților de la Baku care mi-au făcut o invitație la o conferință în care m-am întâlnit cu obișnuiții specialiști din Caucazul de Sud. În marja conferinței organizată de Academia Diplomatică azeră, a fost organizată și această excursie, care a fost punctul de atracție pentru care cei mai importanți analiști și formatori de opinie și-au lăsat munca în plină pandemie pentru a călători și a se supune tuturor testelor pentru a ajunge în zona de conflict. Dar experiența este inedită, am mai trăit-o în Osetia de Sud, Transnistria sau Bosnia-Herzegovina, și nu poți fugi de ea. Merită. Iar pentru cine scrie pe conflicte sau relații internaționale, ar fi o impunitate să o rateze. Firește, ea trebuie echilibrată cu audierea celeilalte părți, la Erevan.

Inversarea raportului de forțe, petrolul și gazul care au adus regiunea înapoi Azerbaidjanului

Nagorno Karabakh este zonă de război încă din 1988. Mai întâi primul război, declanșat în momentele prăbușirii Zidului Berlinului și, ulterior, a Uniunii Sovietice, s-a încheiat cu un acord de încetare a focului în 1994 și cu preluarea de către Armenia a regiunii Nagorno Karabakh locuită majoritar de armeni și a alte 7 districte azere, toate situate pe teritoriul RSSAzerbaidjan, ulterior a republicii independente Azerbaidjan. Urmarea a fost epurarea etnică a azerilor din regiune, inclusiv din cele 7 districte folosite ca zonă tampon și distrugerea completă pe alocuri, alteori punerea la pământ a caselor și clădirilor din regiune.

În 2020, am avut parte de revanșă. În urma unor provocări succesive – Azerbaidjanul pune asta pe nevoia lui Nikol Pashynian de a avea o victorie și de a câștiga măcar ceea ce pierduse în 2016 predecesorul său – Azerbaidjanul a declanșat acțiunea planificată din timp și recâștigarea completă a teritoriului său. A făcut-o utilizând tehnologie militară achiziționată după 15 ani de la inaugurarea conductelor Baku Tbilisi Ceyhan și Baku Tbilisi Erzerun, ambele aducând venituri importante Azerbaidjanului, care a finanțat armata sa cu mai mult decât întregul buget al Armeniei.

De neînțeles este de ce Armenia, sub diferiți conducători, nu a încheiat pacea în condițiile sale, când era în câștig, o pace care ar arăta, după acordurile de la Madrid, sensibil mai bine decât situația de astăzi de pe teren. Ambiția și încăpățânarea de la Erevan, sub diferite conduceri succesive, dar mai ales imboldurile puternicei diaspore azere, au făcut ca azi situația să fie una de înfrângere totală, deși frontierele Armeniei ca stat recunoscut internațional nu au fost afectate niciodată.

Armenia s-a așteptat întotdeauna că Azerbaidjanul va avea tentația de a-și recupera teritoriul ocupat. De aceea s-a pregătit să se apere. Accesul în teritoriile azere a fost interzis străinilor și chiar multor armeni care nu aveau treabă cu lucrul pământului, exploatarea resurselor din minele din regiune sau a apei din rezervoarele naturale. Iar principala lovitură militară urma să aibă loc pe direcția Aghdam, districtul azer cel mai apropiat de linia de demarcație de facto de după 1994 și cel care beneficia de aprovizionarea pe linia de drum cea mai practicabilă în regiune.

Războiul ciudat din Nagorno-Karabakh: O linie Marginot în plin secol 21

Exact în Aghdam am făcut actuala descindere cu formatorii de opinie, la puțin timp după ce diplomaților de la Baku li s-au prezentat deja regiunile eliberate, în măsura în care a fost posibil. E adevărat, și Armenia a încercat o abordare similară, propunând diplomaților să vadă partea de Nagorno Karabakh armeană, controlată de trupele ruse de menținere a păcii, și să studieze „respectarea drepturilor omului” de către azeri în regiune. Numai că pătrunderea prin coridorul Lachin – pasaj obligatoriu, controlat de ruși, către Stepanakert – însemna încălcarea teritoriului azer în mod ilegal, fără acordul autorităților de la Baku, în condițiile în care și trupele ruse vin în regiune prin traversarea teritoriului azer.

Lăsând la o parte atât componenta propagandistică a prezentării cât și pe cea victorioasă, naturală, pe care o abordează autoritățile azere, vizita și conținutul de imagini, informații și mărturii este impresionant. Și vine, fără nici un fel de forțare, în beneficiul Azerbaidjanului. Pentru că distrugerile sunt enorme, și am văzut, cu adevărat, ceea ce am numit un adevărat cimitir al locuințelor în Nagorno Karabakh. Pentru că în Aghdam există cariere de piatră albă, peisajul e cu atât mai trist și vizibil, odată ce resturile de piatră albă cresc și răsar din iarbă în locurile în care au existat case, alteori resturile se mai văd, fantomatic, în timp ce piatra a fost furată de aici și folosită la alte construcții în zone apropiate, după cum ne spun gazdele azere.

Pe de altă parte, intrarea prin Aghdam a permis să vedem și modul de structurare al Apărării armene în regiune. Un sistem de tranșee, ca-n Primul/al Doilea Război Mondial, o linie Marginot în plin secol 21, cu puncte de tragere, de comandă, cu zone de odihnă, schimb și muniție amplasată, dar o situația complet neverosimilă și neutilizată, în final. Azerii, beneficiari ai unor achiziții tehnologice militare de vârf, între care celebrele drone, au utilizat armament modern, de deceniul trei al secolului 21, dobândit de la Israel, Pakistan și mai ales Turcia, echipament care a depășit și războiul electronic rus și capabilitățile împrumutate Armeniei, ce reflectau, în cea mai mare parte tehnica celui de-al Doilea Război Mondial și a finalului epocii sovietice.

După înfrângerea suferită de Rusia – prin Companiile sale Militare Private, e adevărat – în Libia, acolo unde capabilitățile sale radio-electronice s-au dovedit neputincioase în fața dronelor ruse, era evident că același nivel tehnologic nu avea cum să funcționeze în Nagorno Karabakh. Diferențele tehnologice sunt evidente. Ba chiar un coleg turc îmi spunea că Ministerul Apărării turc așteaptă un răspuns de la omologii români în privința producției/livrării de drone către țara noastră. Știu că există deja discuții avansate cu Compania israeliană Elbit care să producă aceste drone în România, dar cred că unele componente tehnologice ale Turciei sunt interesante și de evaluat.

Imaginați-vă, deci, linii succesive de apărare cu tranșee, inclusiv anti-tanc, plasate pe zeci de kilometri. Aici s-au aflat, în Aghdam, peste 10.000 de soldați armeni, dacă e să-l cităm pe premierul Pashynian, care a spus că, dacă nu oprea războiul prin Declarația tripartită din 10 noiembrie – ceva mai mult de un acord de încetare a focului, subliniază azerii – mureau cei 10.000 de armeni capturați între fronturi în Aghdam. Pentru că azerii au ocolit și abordat preluarea districtelor lor ocupate de armeni de jur împrejur, cu precădere prin sud. Știau ce-i așteaptă la Aghdam, și au vrut să evite vărsarea de sânge inutilă, așa că au mers pe eficiență maximă abordând frontul prin sud și marșând pe obiectivul de a ajunge la Lachin și în Shousha, capitala tradițională a Nagorno – Krabakhului azer, de unde domină toată valea și pot prelua în orice moment zona de nord locuită de armeni și protejată de ruși.

Realitățile flagrante de pe teren: mine, războiul de tranșee, distrugeri masive

Instrumentele de apărare a teritoriilor de către armeni rămân, deci, din istoria interbelică, de unde și evidența lipsei de capacitate de apărare, mai ales în câmp deschis cum e cazul în Aghdam. Astfel, sistemul de tranșee e cvasi-inutil, mai ales când regiunea e înconjurată și e nevoie să te aperi din două părți. Deci cei lăsați în spate erau pradă sigură dronelor, artileriei și acțiunilor azere. Totuși, a rămas un instrument extrem de periculos și discutabil: minele anti-personal.

Am intrat în Nagorno Karabakh protejați de trupele speciale (ale Internelor) – am mai trăit asta în Osetia de Sud, în drumul sub tiruri spre Tamanrasheni – iar în zonele critice, precum Moscheea din Aghdam, am fost însoțiți chiar de militari. Principala preocupare a gazdelor era să nu iasă careva în afara ariei verificate pentru a nu călca pe o mină. Într-adevăr, asta e marea problemă a reconstrucției: deminarea. Sunt câmpuri de mine istorice, puse în apărare după preluarea teritoriilor. Acestea sunt marcate pe hărți, dar care nu au fost înmânate de armeni azerilor tocmai pentru a avea o monedă de schimb.

Apoi există câmpuri de mine plasate de comandanți locali, în baza nevoilor proprii, pe care nu le-a mai cartografiat nimeni. În fine, la retragerea din zonă, când aveau 10-14 zile pentru a pleca, trupele armene au mai minat și alte locuri, de data asta special pentru a îngreuna eliberarea teritoriului și a avea cât mai multe victime civile, care să blocheze revenirea refugiaților și persoanele strămutate intern în Azerbaidjan. Minele au făcut peste 100 de victime, cu precădere civili dar și din echipele și companiile de deminare, dintre care 20 de morți. Iar problema mersului în grup este că, dacă unul singur calcă pe o mină, explozia îi mătură și pe cei de lângă el. Era cea mai mare problemă a deplasării.

Firește că partea azeră a limitat la maximum riscurile. Dar tot am intrat printre ruine, am văzut diferite construcții istorice, cimitirul din Aghdam unde fuseseră înmormântate victimele masacrului de la Kojali(comparat cu epurarea etnică de la Srebrenica și numit genocid de către azeri) acolo unde și semnele mormintelor au dispărut, fiind refăcute cu greu. Apoi moscheea din Aghdam rămasă în picioare dar, din păcate, folosită ca punct de observare și de reper pentru artileria armeană, și ca staul pentru animale, inclusiv porci, de către partea armeană. Cu noi se afla o angajată a Crucii Roșii, care fusese în regiune cu 25 de ani mai devreme și se ocupase de prezervarea sitului moscheii, inclusiv dând animalele afară și punându-le într-un țarc, respectiv a împrejmuit moscheea pentru a nu se mai intra acolo.

Marile mistere ale ocupației armene în Nagorno Karabakh

Firește că sunt multe lucruri nespuse și greu de restabilit factual după 30 de ani. Totuși câteva sunt flagrante. Mai întâi de exemplu, lipsa cvasicompletă a urmelor de conflict: urme de obuze în clădiri, de gloanțe, în cele care mai sunt în picioare sau în resturile celor distruse. E greu de spus cine și cum a distrus clădirile? A fost tir de armament greu? Au avut loc lupte? Atunci, dacă a fost liniște, cine a distrus și cum aceste clădiri?

Există două ipoteze despre care am aflat. Prima, era finalul retragerii în debandadă a armatei azere, în 1994, înainte de armistițiu, și nu s-au dus lupte. Armata armeană a pătruns fără mari probleme în regiune. La recâștigarea teritoriului, în noiembrie, trupele armene s-au retras și au fost lăsate să revină în țară, deci din nou, nu au avut loc lupte. Cea de a doua, au fost lupte în 1994, dar urmele nu se mai văd, armenii au eliminat urmele pentru a nu se putea determina tipul de arme utilizate, au ridicat obuzele și gloanțele, nu a mai rămas nici o urmă pentru că au fost șterse.

Am fost în Bosnia Herzegovina și am văzut urmele de distrugeri, păstrate minuțios de bosniaci chiar și la 10 ani de la război, pentru a exhiba pentru vizitatorii ce veneau de la aeroport urmele și costurile. Apoi acestea au dispărut, la modernizarea și refacerea clădirilor din oraș. Am văzut aceste urme în multe locuri, în Macedonia de Nord, în zona ocupată și controlată de UCK, în 2001, cu clădirile încă fumegânde. La Aghdam nu am avut nimic de felul acesta. Din contra. Nici o urmă pe nici o clădire. M-am uitat cu atenție la cele rămase în picioare. Da, oricine putea lua distrugerile ca fiind rezultatul unor bombardamente. Doar că nu mai existau urmele. Au dispărut sau nu au fost niciodată.

Rămâne marea întrebare: atunci cum au fost distruse clădirile din Aghdam? Cu buldozerul? Nu sunt urme de nivelare. Doar pietrele albe răspândite de jur împrejur. Ca și cum au fost smulse din cladiri, una câte una, și risipite pe pământ. Apoi unele au fost luate, pentru că cele rămase nu explică diferențele între grandoarea clădirilor unor orașe și sate și numărul relativ redus care mai rămăseseră în ruine și sunt risipite pe câmp.

Dar poate cel mai mare mister este cel al greșelilor de tactică. De ce s-a așteptat Armenia la un atac pe o singură direcție? De ce credea că azerii nu știu să lupte? De ce nu a fost atentă la achizițiile de armamente moderne – pe care le cunoșteau sau nu, dar le intuiau prin dimensiunea bugetului militar? Oricum a fost vorba despre o greșeală teribilă de calcul. Și asta s-a întâmplat anterior lui Pashynian, când la conducerea statului s-au aflat oameni proveniți din Nagorno Karabakh sau care și-au clădit carierele legat de războiul din Nagorno Karabakh. Cu atât mai grav că nu au sesizat că trebuie să dezescaladeze conflictul, să-și marcheze câștigurile momentului și să iasă din joc, nicidecum să accentueze conflictul. Sau să ajungă, cum a fost cazul, la înfruntare directă.

Expoziția învingătorilor de la Baku. Nevoia generozității și gestiunea potrivită a euforiei victoriei

După defilarea învingătorilor la Baku, nivelul patriotic al populației azere a crescut dramatic. Steaguri azere, dar și israeliene, turce și pakistaneze, au fost fluturate atunci, iar azi sunt afișate în vitrinele restaurantelor și magazinelor din Baku, să le vadă toată lumea. Ba chiar un prieten israelian care ne însoțea părea jenat de asocierea steagurilor, iar prezența iraniană între vizitatori nu-l făcea mai încrezător. Totuși, aceasta e realitatea momentului și azerii sunt recunoscători tuturor celor care i-au sprijinit.

La Baku, în mijlocul orașului, Ilham Aliev a creat, practic peste noapte, un muzeu, o expoziție a capturilor de război din Nagorno Karabakh. Am vizitat expoziția, care mi-a lăsat un gust amar de neadecvare în luptă a armenilor, văzând tehnica capturată. Tehnică veche, în cea mai mare parte de perioadă sovietică târzie, multă din al doilea război mondial. Puțină tehnică era din complexul militar industrial rus recent, mai ales rachetele Tochka U și Smersh, de la intrarea în complex, utilizate pentru a distruge case și ucide civili, în interiorul Azerbaidjanului, în Ganja și Barda, în încercarea Armeniei de a stopa ofensiva azeră din Nagorno Karabakh.

Iar principalul exponat al Muzeului, unii spuneau chiar motivul pentru care există muzeul, este racheta Iskander M capabilă de a livra încărcătură nucleară, neexplodată (despre care am mai vorbit deja, vezi https://adevarul.ro/international/rusia/rusia-ratacit-racheta-capabilitati-nucleare-nagorno-karabakh-1_607922245163ec42710416bf/index.html), pusă sub sticlă chiar la intrarea în parc, pentru a demonstra că rușii au livrat armenilor capabilități ilegal și că armenii le-au și folosit, dacă nu cumva cei care au manevrat și lansat racheta capturată nu erau chiar ruși. O dispută diplomatică în curs, care îi implică pe președinții Putin și Aliev, dar și pe miniștrii apărării, totul pentru a obține avantaje și concesii în negocierea statutului și mandatului trupelor ruse în Nagorno Karabakh, respectiv controlul azer asupra frontierei, la Lachin.

Firește criticile au fost multiple, mai ales vizând prezența unor manechine printre tancuri și exponate, întruchipând soldații armeni. Sau cineva a exploatat uniformele cu care erau îmbrăcate manechinele – în variantă similară Muzeului Madame Tussauds – care ar putea fi luate de la victime, de pe cadavre. Nu era cazul, probabil și azerii, și armenii, au numeroase uniforme ale celuilalt, apoi au fost capturate depozite de arme și cazarmament de către azeri, de unde au ridicat aceste efecte. Și nici o asemenea uniformă nu era pătată, nu avea urme de război, erau mai degrabă complet noi. Deci presupunerea nu se justifică, este o exagerare.

Firește că azerii au acum două probleme: gestionarea victoriei și, mai ales, a euforiei învingătorilor. Iar lucrul acesta e întotdeauna foarte dificil. Mai întâi pentru că învingătorul real trebuie să fie generos, să nu-și umilească înfrântul. Dar regulile cavalerești nu sunt și regulile logicii războiului, iar suferința și umilința îndurate de azeri se răzbună astăzi. Apoi, în cazul euforiei victoriei, iar suntem în contextul unui proces psihologic natural, deci dificil de gestionat în primă fază. Poate înțelepciunea celei de a doua faze a situației post-conflict poate fi de utilă în această direcție.

Realitatea integrării noilor cetățeni armeni în societatea azeră: nișa pentru România și Uniunea Europeană

Pe de altă parte, o altă problemă majoră e cea a armenilor capturați de către azeri după momentul închierii armistițiului, prin Declarația din 10 noiembrie, și după termenul limită de retragere a trupelor din regiunile azere. Rezultatul nu vine de la armeni care nu au reușit, din lipsă de timp, să se retragă, ci din trupe speciale introduse de armeni prin munți pentru a marca că ar fi controlat și alte zone din Nagorno Karabakh. Azerii au capturat peste 62 de armeni, pe care i-au declarat teroriști și nu prizonieri de război și i-au deferit justiției. Un alt instrument important de negociere.

Oricum, azerii au, la această oră, toate instrumentele la dispoziție. Mai întâi pe teren, dacă reușesc să preia controlul frontierei, evită repetarea erorilor din celelalte conflicte înghețate, din Georgia, Republica Moldova sau Ucraina. Apoi trupele ruse de pe teren pot fi oricând transformate, din cauza raportului de forțe, în trupe ostatice azerilor și turcilor, nicidecum trupe de ocupație care blochează preluarea controlului pe zona de nord a Nagorno-Karabakhului. În fine, juriștii azeri deja studiază oportunitățile declanșării unui potop de procese, unele pentru crime de război ale armenilor – în primul sau al doilea război din Nagorno Karabakh – altele pentru despăgubiri pentru distrugerile suferite în război. Și aici, precedentele din justiția internațională nu sunt deloc favorabile armenilor.

Azerbaidjanul a repurtat o victorie indiscutabilă și și-a restabilit teritoriul, în cea mai mare măsură. Acest lucru are efecte majore la nivelul populației. Am văzut familii care și-au pierdut copiii chiar în acest conflict, cu ochii în lacrimi, văzând tehnica din muzeu și salutându-l pe Aliev și pe liderii statului azer, care se bucură astăzi de încredere majoră. Apoi Azerbaidjanul are forța economică pentru a reconstrui infrastructura, clădirile, drumurile, a pregăti un nivel de viață normal cetățenilor săi care se vor întoarce în teritoriile ocupate. Totuși un lucru rămâne complicat și greu de soluționat: reconstrucția coeziunii societale și reintegrarea noilor cetățeni etnici armeni din nordul Nagorno Karabakh în societatea azeră. Și buna vecinătate cu Armenia.

Strategia oficială azeră este Conflictul s-a încheiat. Deci nu mai e nimic de soluționat, ci doar de reconstruit. Dar mai întâi trebuie construită pacea, și aceasta să fie sustenabilă, apoi trebuie reconstruită societatea. Și aici e rolul UE și, de ce nu, al României. Pentru că clădirile și drumurile sunt lesne de construit cu bani, dar sufletele și încrederea oamenilor mai puțin. Iar pentru asta, cunoașterea și modul empatic și generos de abordare e necesar.

Dacă la reconstrucție, Azerbaidjanul așteaptă propunerile UE și ale statelor membre, și distribuie cu generozitate, dar și cu parcimonie, contracte companiilor provenind din statele care l-au susținut, în materie de reconstrucție societală, drumul e mai lung. Există precedente, armeni trăind bine- mersi în Azerbaidjan(inclusiv sora fostului șef de stat major armean) iar la linia de demarcație armeni care au rămas pe teritoriul azer și sunt ajutați de instituțiile umanitare azere. Dar, în Nordul Nagorno Karabakh, reconcilierea va fi mai dificilă chiar și comparativ cu relația de bună vecinătate cu Armenia.