La ora 4 de noapte, când eu mă întorceam pe jos de la ziua de naștere a lui Sergiu, luminile ardeau în sediul socialiștilor, în timp ce toate casele din jur erau cufundate în beznă. Nu, nu eram beat. Ardeau. N-am băut nimic. Ardeau în toată legea. Pur și simplu m-am întins la discuții și, de aia, plecasem atât de târziu.

Da, da, toate ferestrele lor erau luminate, iar asta m-a mirat foarte tare și m-am oprit din mers. Mă holbam în ferestre ca să înțeleg ce se întâmplă că ard la niște ore atât de mici? Să le fi uitat cineva aprinse? Dar chiar în toată clădirea? Parcă nu-mi venea să cred. Probabil, că la mijloc era altceva, dar ce? Nu știam.

Un șir de mașini negre parcate în fața clădirii îmi spuneau că proprietarii lor se aflau înăuntru și, într-adevăr, erau, le-am deslușit siluetele atunci când m-am dat mai aproape și m-am zgâit mai atent. Cu ochii larg căscați, am distins într-o încăpere de la parter zeci de siluete, siluetele unor oameni, stând în picioare, așezați pe scaune sau mișcându-se în încăpere.

Le-am auzit și vocile. Erau vocile unor oameni prinși într-o dezbatere aprinsă, dar nu reușeam să înțeleg despre ce ar putea discuta atât de înfocat la o oră atât de târzie. Din clădire răzbăteau doar frânturi de cuvinte și niciunul întreg, și toate în rusă. Cel care vorbea înjura și eu nu excludeam ca cel care făcea spume la gură la ora patru de noapte să fi fost Dodon însuși sau, poate, Furculiță sau cine mai știe cine.

Ascultându-i, mi-am dat seama că pregătesc ceva. Dar oare ce puneau la cale? Asta nu știam și puteam doar să dau în bobi.

Eram atât de concentrat să deslușesc măcar vreun cuvânt ceva, că nici nu am observat cum m-a împresurat o droaie de boschetari, ieșită, pesemne, din casa părăsită din coasta sediului socialiștilor sau, poate, din altă parte, cine știe de unde. Țineau în mâini sticle de vin băute pe jumătate și puțeau îngrozitor că-ți mutau nasul din loc. Avansau spre mine din toate părțile, în tăcere și eu mă întrebam oare cum de nu i-am văzut când m-au înconjurat?

Aveau niște figuri amenințătoare. La fel ca o haită de câini, mă încercuiseră din toate părțile. Câțiva se apropiau din spate. Le auzeam pașii și le simțeam răsuflarea în ceafă. Cel din dreapta rânjea, iar cel din stânga își arcui brațul prin aer pentru a mă lovi în față, dar eu m-am strecurat printre ei și am luat-o la fugă, cu ei după mine, vrând să mă prindă și, probabil, să mă jefuiască sau să mă bată.

Cu cât fugeam mai repede mă gândeam că, poate, socialiștii îi țineau pe boschetarii ăia pe post de câini de pază.

Totuși, de fugit eu fug foarte repede și i-am lăsat rapid în urmă. Nu mă mai urmărea nimeni prin dreptul fabricii Bucuria, dar eu, oricum, continuam să fug. Nu m-am oprit din alergat decât după ce  am trecut drumul. Cred că boschetarii s-au întors îndărăt, la sediul socialiștilor, pentru că strada din spatele meu era pustie. Nu știam ce legătură ar fi putut fi între socialiștii care se întâlniseră la miez de noapte la sediul lor și pomanagii ăia ce bântuiau prin zonă? Ultimii să-i fi așteptat oare pe cei dintâi? Dar pentru ce? Pentru a le cere ceva de pomană?

Explicația cea mai plauzibilă era însă alta: boschetarii ăia trăiau în casa părăsită din dreapta sediului socialiștilor, iar când m-au văzut pe mine holbându-mă în ferestrele socialiștilor au vrut să mă jefuiască.

Totuși, un alt gând nu-mi dădea pace: oare ce puneau la cale socialiștii de s-au putut întruni la o oră atât de târzie?

Apoi mi-am adus aminte de boschetari și m-am întrebat oare dacă nu aș fi putut scăpa din încercuirea lor, oare chiar m-ar fi jefuit și m-ar fi bătut măr? Cu siguranță că da.

Înseamnă că am avut un noroc chior.