Parcă toate necazurile se acumulează pe capul Rusiei lui Putin. De abia smulsese o pseudo-înțelegere a Președintelui american Joe Biden pentru o întâlnire – summit bilateral, cândva, în viitor, pentru discuții strategice numai să-și retragă trupele care marchează încordarea mușchilor în Estul Ucrainei, că au venit pe bandă rulantă semnele negative care mai de care mai îngrijorătoare. Au fost date publicității, în ordine, Analiza comunității de informații americane despre Amenințările la adresa SUA, în care Rusia e pe primul loc, în dispută cu China, e adevărat, analiza Trendurilor Globale 2040 o arată în aceeași postură nedorită ieșind din prim planul capabilităților de mare putere, după care au venit sancțiunile pentru atacurile cibernetice Solar Winds și ingerința în alegerile americane. Și peste toate, în parcul din mijlocul capitalei Baku, Președintele azer Ilham Aliev a pus racheta Iskander M cu capabilitate nucleară pe care a găsit-o neexplodată în Nagorno Karabakh, o rachetă de fabricație rusă care nu ar fi trebuit vreodată să se afle în regiune și care împinge Moscova în spațiul dezbaterilor globale despre neproliferare a purtătoarelor nucleare și încălcarea angajamentelor Rusiei în materie.

Iskander M în curte la Ilham Aliev

În conflictul din Nagorno Karabakh, Azerbaidjanul pare să fi învățat lecțiile conflictelor înghețate de prin spațiul post-sovietic. Astfel că, după ce s-a pricopsit în premieră după retragerea radarului de la Gabala cu trupe ruse pe teritoriul național, a pus în discuție statutul și mandatul trupelor de menținere a păcii care păzesc enclava armenilor din Nordul Karabakhului, insistând în acord pe preluarea controlului frontierei proprii în coridorul Lachin cu trupe de poliție de frontieră și vamă azeră. Preluarea controlului frontierei este prima condiție a recuperării teritoriului, urmată, firește, de retragerea la termen a trupelor ruse – despre care există semne mari de întrebare că s-ar retrage de bunăvoie de undeva vreodată.

Pe fondul divergențelor în această direcție, iată că Președintele azer Ilham Aliev a scos parcă de nicăieri o lovitură majoră, pe care a și expus-o public în parcul din centrul capitalei unde a plasat echipamentele capturate în cel de-al doilea război din Nagorno-Karabakh, de la finele anului trecut. În văzul tuturor, pozată și prezentată chiar la intrarea în parc, stă o rachetă Iskander M, de producție rusească, cu capacitate nucleară, care nu ar fi trebuit să se afle niciodată în posesia armenilor, darămite să fie trasă în conflict, asupra azerilor.

Rusia transferase rachete Iskander în Armenia. Era un lucru cunoscut, și în timpul disputelor interne din Erevan, între premierul Pashynian și fostul președinte Serj Sargsian, respectiv șeful staului major demis, Onik Gasparian, iată că cei de la Erevan au dat publicității faptul că s-a tras cu rachetele Iskander în Nagorno Karabakh, dar, precum spunea premierul Pashynian, doar 10% au explodat. Disputa rămâne, mai ales că partea rusă susține că toate armele de acest fel sunt în depozite și nu au fost folosite – un punct major de dispută cu Azerbaidjanul, dacă acest lucru se va fi întâmplat.

Dar peste această controversă – și ea importantă – iată că în Nagorno Karabakh azerii au găsit nu numai Iskander, ci chiar Iskander M, varianta îmbunătățită și modernizată de Rusia, capabilă nuclear, și aceasta neexplodată. Rezultatul expunerii publice a acestei rachete este dublu: expunerea Rusiei unei discuții mai largi privind proliferarea purtătoarelor nucleare prin exportul către Armenia(ilegal) și posibilul export, în același timp, și către trupele sale de intermediari din Donbas, respectiv faptul că racheta nu a explodat, ceea ce ar constitui un eșec de construcție și o subminare a capacității complexului militar-industrial rus și o lovitură majoră credibilității militare a industriei ruse.

Veștile strategice din Caucaz, noi probleme pentru credibilitatea internațională a Rusiei lui Putin

Nu știu dacă e realitate ceea ce a afirmat Pashynian sau nu. Rușii au reacționat furibund, ba și armenii, spunându-i că premierul neimplicat vreodată în război nu cunoaște nimic în domeniul militar. Chiar și acesta a nuanțat afirmația, susținând că ar fi afirmat că nu are probe privind explozia a mai mult de 10% din rachetele trase, despre restul nu știe dacă ar fi explodat. Totuși, revenirea și nuanțarea vin să accentueze problemele complexului rus și ale producției sale de armament, adăugându-se la alte multe probleme pe care diferitele categorii de arme produse în Rusia și livrate la export le-au întâmpinat.

Totuși valoarea de întrebuințare a rachetei rătăcite de Rusia în Nagorno Karabakh și, mai grav, găsită de azeri este mult mai importantă în negocierile ruso-azere. Președintele Aliev a ridicat problema în urmă cu 10 zile în convorbire telefonică purtată cu Putin, în timp ce Ministrul Apărării azer a scris o scrisoare omologului rus în care a cerut să i se spună cum a ajuns racheta acolo, de unde s-a tras, cine a tras, ce obiectiv militar azer a vizat și care a fost misiunea executată de rachetă. Mai mult, într-o conferință desfășurată marți la Baku, după o vizită făcută de participanți în teritoriile eliberate, Președintele Ilham Aliev ne-a confirmat și faptul că partea azeră știe și de unde s-a tras, și cine a făcut-o și, firește, știe și unde a găsit-o, o zonă care, prezumtiv, nu ar avea nici o legătură cu prezența militară azeră, ci doar cu civili și locuințe, fără nici o relevanță militară. Tirul a fost destinat să distrugă case și să înfricoșeze populația, să facă victime, nicidecum să lovească vreun obiectiv militar.

Nu cred că Președintele Aliev așteaptă, în mod realist, un răspuns. Dacă ar fi existat unul, el se obținea pe canale diplomatice și politice directe, nicidecum atunci când povestea a ieșit public. Din contra, publicarea ei subliniază tocmai faptul că Rusia lui Putin o ține pe a ei, nici nu a mâncat, nici gura nu-i miroase, persistând în minciună, sau cum ar spune diplomații, în ambiguitate constructivă. Însă punerea rachetei în mijlocul capitalei Baku antrenează costuri de imagine, dar și costuri politice la nivel global, și generează constrângeri, creând limite în capacitatea de negociere a părții ruse în raport cu azerii asupra Acordului statutului forțelor de menținere a păcii ruse din Nagorno Karabakh.

Tot la nivel strategic, Declarația tripartidă din 10 noiembrie care a încheiat partea militară directă a conflictului din Nagorno Karabakh, consemnând victoria azeră, aduce două vești importante, aparent una bună și una rea pentru Rusia: introducerea unui nou contingent rus în Caucaz, de data aceasta pe teritoriul azer, și crearea unui nou conflict înghețat pe modelul celor precedente, cu care să poată manevra sine die, dar și consemnarea în premieră a unui acord explicit al Rusiei privind prezența trupelor unui stat NATO, Turcia, pe teritoriul fostei URSS. Într-adevăr, dacă prezența unor misiuni de pregătire sau creștere a capacității de apărare se regăsesc în Vestul Ucrainei, dacă a existat baza de la Manas din Kârgâzstan, în perioada de început a războiului din Afganistan, este pentru prima oară când Rusia e de acord și semnează de bună voie prezența trupelor turce în regiune.

Relevanța raporturilor de putere în jocurile Rusiei din Caucaz și rolul tot mai pregnant al Turciei, cu care Rusia se ciocnește mai peste tot pe unde merge prin lume – Libia, Siria, Caucaz – subliniază încă un lucru interesant: chiar și prezența trupelor ruse în zona de Nord a Nagorno Karabakh are două fețe ale monedei. Mai întâi, ele pot constitui ocupație militară, dar în același timp pot deveni trupe ostatice conglomeratului de forțe turco-azere din regiune. Într-adevăr, în varianta pozitivă, Rusia are trupe care nu vor mai pleca din zonă pentru că Azerbaidjanul nu va discuta statutul special al acesteia și nici nu va permite prelungirea sine die a staționării trupelor ruse; pe de altă parte, azerii ar putea să fi învățat lecția precedentelor din Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud sau Donbas și pare să transforme o prezență militară rusă în trupe ostatice capabilităților majore azere și turce care le înconjoară, limitând drastic spațiul de manevră al Rusiei până la punctul de a putea chiar determina retragerea contingentului rus după 5 ani, dacă păstrează controlul frontierei.

Cele patru războaie ale rușinii pierdute de Rusia după independență

Rusia a declarat independența imediat după Puciul de la Moscova, din 21 august 1991, iar în decembrie, după acordul de la Alma Ata, a dispărut Uniunea Sovietică prin dezintegrare în statele unionale, noile State Independente din CSI. De la acel moment, Rusia, succesoare la tratate a URSS, a suferit indirect cel puțin 4 războaie ale rușinii prin care a putut să realizeze, la fiecare etapă, care e nivelul său de pregătire, tehnologie și înarmare.

A fost mai întâi Războiul din Irak, în 2003, când tehnologia de ultimă generație a URSS aflată în mâinile lui Sadam Hussein a fost spulberată într-un marș triumfal transmis în direct – lansarea CNN ca post, vă amintiți – de către Armata americană, și aceasta pătrunsă dintr-o singură direcție și neputând să atace folosindu-și baza de la Incirlic, din cauza opt out-ului turc care, în calitate de vecin, nu a permis ca Irakul să fie atacat de pe teritoriul său. A fost mai apoi războiul de 4 zile din Georgia, din 7-10 august 2008, în care armata rusă atât de lăudată a dovedit slăbiciuni de necrezut în fața unei armate liliputane dar îndârjite a Georgiei, care a reușit să reziste cât a putut, să încurce și să hărțuiască trupele ruse prin munți, să doboare avioane ruse – deși nu avea aviație, iar apărarea antiaeriană era încropită din capabilități luate de la ucraineni.

Și Rusia a recunoscut slăbiciunile sale și a trecut la modernizare, inclusiv la formule tehnologice noi de înarmare. Iată însă că au apărut confruntările din Libia ale companiilor sale militare private în care Turcia a făcut din nou legea cu armata sa de drone. Khalifa Haftar nu numai că nu a cucerit Tripoli, dar a fost nevoit să se retragă și să asiste neputincios la noul plan de pace și joncțiunea între Guvernul recunoscut de ONU de la Tripoli și Parlamentul de la Tobruk. Și în Siria, îndărătnicia turcilor și a opoziției pe care o susține, Armata Siriană Liberă(sau Națională, spre deosebire de Armata Arabă Siriană a lui Bashar al Assad) a făcut ca regiunea Afrin să rămână în mâinile sale, iar Rusia și Siria lui Assad să nu poată declara victoria asupra rebelilor și opoziției, la 10 ani de la începerea războiului din Siria. Rusia e băgată într-un nou Afganistan, fiind și acum pe punctul de a depăși ca durată de ședere prezența militară în Afganistanul dinaintea prăbușirii URSS.

Acum Războiul din Nagorno Karabakh, rătăcirea rachetei Iskander M la azeri și parcul din centrul capitalei azere Baku arată o altă realitate, care nu cred că poate fi spălată, la nivelul rușinii, de acțiunile și inovațiile legate de omuleții verzi din Crimeea, respectiv Donbas: nivelul tehnicii militare armene este alcătuit din tehnologie de final de epocă sovietică, unele provenind chiar din perioada celui de-al doilea Război Mondial; nivelul doctrinei și tacticilor este comparabil cu cel al Liniei Marginot din anii ’30. Pe teren, în Aghdam, am văzut și aici șanțurile și tranșeele care arată același dezastru al unei armate de mijloc de secol 20 care se luptă cu o forță modernă de deceniul 2 al secolului 21, cum a arătat cea azeră, cu aport turc, israelian și pakistanez.

Firește că Rusia are capabilități militare mai importante decât Armenia, dar intervențiile sale pe linia războiului electronic au avut cam același rezultat ca în Libia, adică aproape de zero, iar utilizarea rachetelor Tochka U și Smersh nu a făcut decât să sublinieze cu ce trage armata armeană asupra clădirilor de locuit din Azerbaidjan doar pentru a produce mai multe distrugeri, forțând și o condamnare pentru încălcarea legilor războiului și pentru crime de război împotriva civililor. Peste toate, Iskander M, care bagă Rusia în gura comisiilor de proliferare a purtătoarelor nucleare de la nivelul ONU și a SUA, Marii Britanii și UE în mod direct.

Cum e să-ți construiești singur capcana înfrângerii la șah? Cazul Ucrainei

Și pentru că toate trebuiau să meargă pe roate, iată că și presiunile, manifestările de încordare a mușchilor și bluful din Ucraina par să se transforme într-o capcană auto-montată de către propria ambiție. Sigur, poate oricând să facă referire la exercițiile militare neanunțate care abundă pentru a justifica zdrangănitul de arme. Însă lucrurile se complică atunci când intrăm în spațiul tehnic și calculăm kg/cm2 capacitatea tehnicii grele ruse de a trece prin noroi, mocirlă și mlaștină pentru a pătrunde în Estul Ucrainei în aprilie, după o iarnă lungă și excesiv de ploioasă. Ar fi sinucidere publică, iar Rusia ar trebui să-și aducă milionul de soldați formal înregistrați sub arme pentru a împinge la tancuri și a le mișca prin mlaștinile ucrainene.

În plus, deși Rusia lui Putin se aștepta la mai multe divergențe, neînțelegeri și contradicții, iată că Occidentul nu a clipit. Ba a susținut formal și puternic Ucraina, pe toate vocile, de la SUA, Marea Britanie, NATO, UE, G7 și partenerii globali. E adevărat că Ucraina și-a luat și ea partea de gafe – vezi amenințarea că neprimirea urgentă în NATO ar determina reînarmarea nucleară, o declarație hazardată, extrem de proastă și neavenită. Dar gafa aceasta nu anulează reacția dură și unanimă împotriva manifestărilor de forță din jurul granițelor Ucrainei și a introducerii trupelor paramilitare și de voluntari – în fapt trupe ruse în haine militare descompletate – în regiunea ocupată din Donbas.

Decontul unei flexări neconvingătoare a mușchilor pare să vină repede, și el se traduce în jocul de șah prost în care te închizi singur în capcană. Cum va proceda mai departe Rusia? Cum va anunța retragerea trupelor? Orice motivație ar găsi formal, ea va însemna pentru toată lumea o înfrângere, nu numai de imagine, dar și de fond. Firește că trebuie avut grijă cum asumă situația Ucraina și cum gestionează excesul de adrenalină, dar la nivelul Rusiei, imaginea lui Putin și încrederea în „președintele până în 2036” nu au cum să se relanseze, după un asemenea episod.

Rusia ar urma, astfel, să experimenteze un război psihologic fără succes. O Rusie care nu mai este infailibilă și fără să i se opună nimeni. Din contra, o Rusia care a aflat care sunt liniile roșii din Donbas: orice pas înainte al Ucrainei în eliberarea prin forță a propriului său teritoriu din Donetsk și Luhansk antrenează pierderea sprijinului Occidental; dar și orice pas al Rusiei de a pătrunde pe teritoriul ucrainean antrenează o reacție dură a Occidentului. E adevărat că nu a fost testată componenta militară occidentală și hotărârea de a desfășura și forțe armate pe teren. Dar poate Rusia să joace la risc și această linie testând limite care o împing dincolo de punctul de unde se mai poate întoarce în relații normale cu partenerii occidentali?