Pe măsură ce rușii îngrămădeau tot mai multe tancuri la granița cu Ucraina, creștea și neliniștea mea. În situația asta mă și căiam că am cedat rugăminților stăruitoare ale sorei mele și am venit la cumetria copilului ei de o lună, la Bender. Numai un aiurit ca mine se putea porni la un drum așa de periculos, pe vremurile astea atât de complicate, bântuite de ciumă și de pericolul izbucnirii unui nou război. De ce nu am stat acasă? Poate, pentru că Sveta e singura mea soră și Marcel e primul ei copil. Dar și pentru că nu am mai văzut-o demult. Nici nu mai știu de când. Cred că de la moartea tatei.

Oricum ar fi, că regret că nu regret, iată-mă-s în Bender, în casa cu cinci camere a sorei mele și a cumnatului meu, Andrei, în sufrageria lor spațioasă, stând la o masă lungă între Sveta și Viorica, o colegă de-a ei de cancelarie de la Liceul „Alexandru cel Bun”. Ultimul ei argument cu care m-a convins să mă aștern la drum a fost că, dacă eu nu voi veni, înseamnă că separatiștii și-au atins scopul, căci ei anume asta și urmăresc, să ne separe definitiv unii de alți.

Cu mine și cu Sveta însă nu le-a reușit, pentru că, de câteva ore bune, mă aflam la soră-mea la Bender, bucuros că, în sfârșit, ne-am reîntâlnit, dar, în vreme ce îmi exprimam bucuria revederii, am observat că afară începu să se întunece și începui și eu să mă îngrijorez, nu numai de faptul că rușii s-ar putea să invadeze Ucraina, dar și pentru că granița se închidea după ora 20.00, iar asta însemna că am încălcar și regimul de trecere a frontierei și mă aștepta o amendă draconică sau închisoarea. Noroc că Andrei lucra la vamă și și-a sunat șeful, obținând absolvirea mea de orice fel de sancțiuni. Însă cu o condiție, ca mâine la prima oră să mă car acasă.

Deci am rămas la Sveta. De când tot veneam în Transnistria, niciodată nu am rămas și peste noapte. Asta era prima noapte pe care o petreceam printre separatiști.

După cumetrie, soră-mea mi-a făcut patul în camera cu geamuri dând spre strada Voroșilov și s-a dus să se culce, adormind imediat atât ea cât și Andrei. Le auzeam sforăitul amândurora, contopindu-se ritmic, încât ai fi putut crede că sforăie doar unul dintre ei. Dar nu, sforăiau amândoi. Sforăitul unuia prelungindu-l pe al celuilat, sau întrerupându-l și bruindu-l. Însă nu din cauza sforăitului lor nu puteam eu să dorm. Mă invadară gândurile, ca într-o proză de Andrei Burac.

Îmi amintii tot ce s-a povestit la masă, dar mai cu seamă ce-a spus Alexandru, un coleg de cancelarie de a-l Svetei, iar acesta ne-a povestit că o rudă de-a sa din Sucleia i-a transmis că prin satul lor tancuri ale armatei a paisprezecea se îndreaptă spre granița cu Ucraina. Îngrijorarea mă cuprinse cu totul. Afară auzii un huruit ca de tancuri și am lipăit spre fereastră. Nu ardea însă nici zare de bec în curte sau pe stradă și nu am văzut dacă vehiculele care hurduiau pe stradă erau tancuri sau tractoare cu șenile. Vacarmul se îndepărtă spre piața centrală și neliniștea mea nu mai cunoștea margini. Mi se părea că tancurile alea se apropiau de Varnița și părul mi se ridica topor în cap. Ei își masează tancurile în jurul Varniței pentru a ne ataca. Îmi era clar asta și mă gândii să-i trezesc pe Sveta și Andrei din somn ca să le spun vestea: Dar ce-ar fi putut face ei? Dacă ar fi putut face ceva, acum nu am fi fost separați, m-am gândit eu, și nu i-am mai trezit, lăsându-I să sforăie mai departe, într-o veselie. Oricum, sforăitul lor astupă zgomotul produse de tractoare. Totuși, erau tractoare. Le-a scos din întuneric un camion care mergea spre Tiraspol și le-am văzut cum înaintau pe stradă unul după altul.

Pe tot parcursul cumetriei am vorbit despre război și acum nu puteam să dorm din cauza asta.

Ce, nu puteam? Nu voiam, pentru că mă temeam să nu mă prindă războiul soilind.

Stăteam în pat, cu plapuma trasă până sub bărbie și îmi era frică să nu adorm cumva și în timpul acesta armata rusă să atace Ucraina.

La cumetria lui Marcel, venise și Vichea, un contabil de la fabrica de vinuri Kvint, și acesta rămase tablou când mă văzu și pe mine acolo. Vichea și Andrei jucau de două ori pe săptămână fotbal pe un teren de lângă Muzeul de Arte, de asta, îl și invitase cumnatul meu, la cumetria sa, dar ieri Vichea fu singurul dintre noi toți care înjură Ucraina.

După ce toată lumea se împrăștiase, Sveta își certă soțul că-l invitase la cumetria lor pe un tip ca Vichea, dar Andrei își turnă cenușă în cap, dezvinovățindu-se că nici el nu știuse ce era în capul acestuia. Acum știa și o să-l ocolească.

Îmi amintii cum mă privise Vichea în timpul cumetriei – foarte urât - și mă apucă groaza la gândul să nu se ducă la KGB  și să mă toarne: or, eu nu numai că am încălcat regimul de trecere a frontierei, dar am mai vorbit de rău și Rusia. Ar fi avut pentru ce să mă dea în gât și nici nu mă îndoiam că o va face. De asta, mă așteptam ca dintr-o clipă în alta să dea buzna kaghebiștii peste noi, umflându-mă din pat, iar eu tare nu aș fi vrut ca asta să se întâmple în timp ce dormeam.

De aceea, nici nu mai voiam să dorm și m-am dat jos din pat și m-am îmbrăcat. Doar geaca și șapca nu mi le-am trântit pe mine, în rest, mă înțolisem cu toate hainele cu care venisem.

Auzii scrâșnetul roților unei mașini în curte. Sunt ei. La sigur că sunt ei și au venit să mă găbuiască.

Din mașină ieși un căpitan și asta mă strânse cu frig în spate. Căpitanul își aprinse o țigară și își ridică ochii spre ferestrele surorii mele. Inima îmi sări din piept. Auzii și ușa de la intrare izbindu-se de perete. Dar nu, nu căpitanul o trânti de perete. O buși o fată care alerga spre căpitan cu mâinile desfăcute în părți. Ofițerul o prinse în brațe și o pupă lacom.

Apoi au plecat și neliniștea îmi reveni.

Începu să plângă Marcel, trezind-o pe soră-mea din somn. I-am auzit pașii la bucătărie și am venit după ea, întrebând-o:

- Armata rusă a invadat deja Ucraina?

Nu, situația era neschimbată. Nu, n-aș putea spune că era chiar complet neschimbată, fiindcă veniseră zorii, punând capăt unei nopți în care eu nu închisesem un ochi. Bucuria mea cea mai mare nu era doar aceea că armata rusă nu atacase Ucraina, ci că venise dimineața, căci asta îmi permitea să mă pot întoarce și eu acasă.