Situația Rusiei lui Putin s-a agravat simțitor de ceva vreme. Modificările constituționale s-au oprit la jumătate din motive de pandemie, iar succesiunea lui Putin e neclară; Alexei Navalnîi a cutremurat puternic fundamentele establishmentului rus, arătându-i vulnerabilitățile și slăbiciunile prin reîntoarcerea în țară; iar gestiunea dezastruoasă a pandemiei a subliniat slaba capacitate administrativă și lipsa de încredere publică în propaganda oficială și în Putin însuși. Pe fondul prăbușirii în sondaje, Putin are nevoie de un nou război. Doar că Georgia și Ucraina sunt știri vechi, și nu mai satisfac nevoia de renaștere patriotică și ralierea sub steag a Kremlinului. În plus, relațiile tensionate cu SUA și UE, respectiv dispariția din prim plan și amestecarea în mulțime a Rusiei, reclamă evitarea antagonizării suplimentare a Occidentului.

Autocrația personală și problemele lui Putin

Cea mai mare dilemă publică de la apariția lui Putin ca premier al Rusiei, în 1999 - succesor al lui Boris Elțîn în locul lui Lukashenko, care se visa Președinte al Statului Comun(ca și Nursultan Nazarbaiev, care urma la succesiune ca președinte al URSS, în 1991) – a fost dacă Rusia este slabă sau puternică. Dacă succesoarea URSS la tratate are și capacitatea de a menține un raport de putere relevant în condițiile prăbușirii economice, a crahului financiar din 1997-1998 și a creșterii oligarhilor naționali.

Pe aceeași linie, dăinuie astăzi întrebarea dacă avem la Kremlin un Putin slab sau puternic? Un autocrat manipulat de anturaj, sau capul real al deciziilor ce profită camarilei sale? Ca în orice autocrație personală, marea dilemă a cetățenilor și a popagandei este dacă are la îndemână un țap ispășitor, un vinovat pentru viața cetățenilor, sau dacă nu cumva concentrarea de putere, verticala puterii și democrația suverană care concentrează și responsabilitatea la Președintele Federației Ruse antrenează nu numai beneficiile conducerii unipersonale, ci și costurile acestei situații cu un Tătuc de care e dependentă toată națiunea.

Ca de obicei, omnipotența aparentă a liderilor puternici este rezultatul unui acord cu elita, măcar cu secvențe ale elitei beneficiare economic și a celei represive, și a satisfacerii nevoilor populației, ceea ce se rezumă la livrarea de resurse statului din ce în ce mai numeroase și creșterea nivelului de trai. Și în cazul autocrațiilor personale, asta depinde de încrederea publică naturală sau susținută propagandistic în lider.

Ei bine, situația actuală a Rusiei, pe aceste paliere, vine cu vești proaste: scăderea veniturilor din resurselor energetice – concomitent și a cererii de hidrocarburi, care amenință să se restrângă și mai mult în contextul politicilor de combatere a încălzirii globale; corupția endemică nu face decât să risipească resursele existente; aventurile militariste nu mai au rol de raliere în jurul steagului a populației - deci în jurul liderului - din contra, a scăzut dramatic susținerea pentru acțiunile ruse din Libia, Siria și Estul Ucrainei, dacă nu și pentru anexarea Crimeei, mai ales prin prisma costurilor pentru funcționalitatea ei.

Sancțiunile Occidentale aduc și ele costuri majore Rusiei lui Putin. Și costă în domeniile cele mai fragile – surse de finanțare și transfer tehnologic, toate ducând la o dezvoltare frânată. Pandemia și criza economică aferentă completează tabloul, agravând costurile publice. Se acumulează, deopotrivă, și nemulțumirea elitei. Mai puțin oligarhii monopoliști de stat ai lui Putin, care profită din lipsa competiției reale. În rest, toate companiile relevante, oligarhi individuali, dar chiar și siloviki – componenții serviciilor secrete atotputernice intern - care și ele împart doar resursele existente și constată tot mai mult că Putin nu mai livrează. Că a ajuns la 70 de ani și pare să nu mai țină lucrurile în frâu. Și, mai grav, că nu are nici un succesor!

Prăbușirea încrederii în Putin și a eficienței propagandei oficiale în fața populației

Ca orice autocrație personală, și Rusia lui Putin e supusă marilor amenințări tradiționale: lovitura de palat din partea elitei sau revolta publică. Timothy Frye îl numește, într-o excelentă analiză în Foreign Affairs, „Slabul Om Puternic al Rusiei” - Russia’s Weak Strongman (o prafrazare a titlurilor oximoronice din literatură și filmografie precum Săraca fată bogată). Problema este că Putin nu a reușit să construiască ceea ce ar fi fost necesar pentru a împărți responsabilitatea și a utiliza pârghiile de pasare a vinovăției, situându-se deasupra sistemului de putere formal – acesta era unul dintre rolurile Consiliului Suprem de Securitate la președinția căruia voia să se refugieze, pasând conducerea executivă către o triadă pe care să o supervizeze și să o echilibreze între Președinte, premier și șeful partidului principal de guvernământ, Edinaia Rossia.

Într-adevăr, Rusia are instituții slabe. Construite cu intenție astfel, slăbite ulterior prin preluarea atribuțiilor și verticala puterii, centralizarea deciziei și de-responsabilizarea deplină, concomitent cu descurajarea inițiativei la nivel birocratic. Putin nu se poate ascunde în spatele lor, și instituțiile nu pot livra autonom fără el. Nu funcționează independent, toate așteaptă indicații și soluții de la cel mai înalt nivel. Sau funcționează doar când interese proprii pecuniare, corupte, îi animă pe cei în cauză. Se întâmplă în justiție, birocrație, partide, alegeri, politicieni, parlament. Instituțiile nu mai rezolvă și ele parte din problemele țării și ale cetățenilor. Chiar dacă țara e mare, întinsă, complexă.

Creștere economică naturală, rezolvarea problemelor/disputelor sociale, asigurarea ieșirii pașnice din funcție/succesiunea naturală și fără tangaj a lui Putin sunt la fel de puțin imputabile instituțiilor statului rus. Peste toate, dacă prima decadă a președinției sale s-a bazat pe banii veniți din energie, care au ajuns la toți, a doua decadă a mizat pe naționalism, patriotism și susținerea liderului după anexarea Crimeii, în cea de-a treia decadă a conducerii autoritare a lui Putin, caracteristica e represiunea. S-au terminat instrumentele? Sau autocrația personală a intrat în disoluție, în cea de-a treia perioadă a funcționării sale.

Dintre toate autocrațiile, ne spune Frye, autocrațiile personale sunt cele mai nocive. Autocrațiile militare(ca în Myanmar/Burma/Birmania) se pot deconta în tranziție cvasidemocratică, autocrațiile partidului unic(Singapore, Vietnam, poate și China, deși aceasta migrează de 4 ani spre autocrația personală a lui Xi Jinping) au salvare în sacrificarea liderilor sau pensionarea/schimbarea acestora, în aducerea unor noi lideri și în elita de partid, în schimb, autocrațiile personale duc la concentrarea puterii și a responsabilității la lider, iar loialiștiii crează grupuri din ce în ce mai înguste, cu cât scade încrederea autocratului în anturaj sau cu cât e tot mai criticat chiar și de cei din jurul său.

Cum nici aceste grupuri nu sunt instituționalizate(vezi, de exemplu, Le pouvoir în Algeria) sistemul e instabil și soarta membrilor elitei ține de toanele liderului sau de momentele concrete și crizele pe care le traversează țara. Autocrațiile sunt profund anti-occidentale și anti-democratice: așa e identificat dușmanul comun și se construiesc legitimități artificiale. În plus, autocrațiile personale supraviețuiesc cât timp șeful e în funcție. Apoi statistica arată că soarta este fie închisoare, fie moarte sau exil, în cel mai bun caz.

Pentru elitele din jurul lui Putin, 70 de ani deja e semnal. Nu există succesiunea programată, și asta antrenează, evident, preocuparea elitelor. Deja marea majoritate a lor pleacă sau transferă banii din țară, unii chiar se stabilesc departe de Rusia. Oricum toate grupurile ce alcătuiesc sistemul de putere sunt preocupate de viitorul și stabilitatea lor. Represiunea și izolarea de Occident, tentația ecranării depline a instrumentelor de influență occidentale, lipsa legii și justiției alungă investitorii, chiar și pe cei înclinați spre risc mare. Scade capacitatea de a livra nu numai servicii, dar și bunăstare și creștere economică – pentru elită și populație. Dar principala preocupare în autocrațiile personale ține de scăderea popularității liderului. Chiar și mediată de propagandă.

Astfel, aprobarea politicilor lui Putin a scăzut de la 74% în 2009 la 65% în 2018. La întrebarea vizând politicieni în care au încredere rușii, ratingul lui Putin a scăzut de la 59% în 2017 la 32% în februarie 2021. Asta după ce agenția de stat pentru statistică și sondaje și-a modificat metodologia care îl plasase pe Putin la încredere sub 50% și a schimbat întrebarea, la cererea și presiunile Kremlinului. Susținerea pentru un nou mandat Putin a scăzut din 2017 de la 70% la 48%, cu 41% dintre ruși declarându-se împotrivă. În 2019, reforma pensiilor a ras 15% din încrederea și susținerea lui Putin și a creat nemulțumiți care ies în stradă cu orice ocazie. Protestele desfășurate în 100 de orașe la arestarea lui Navalnîi și crearea unui rival puternic, unui simbol, inclusiv prin arestarea lui și a susținătorilor săi sunt contraindicate în autocrațiile personale. Așa cum curățirea inițială a regimului de posibili rivali a dus la absența alternativelor și succesiunii (și a elitelor de susținere la fiecare nivel). Abia asta e o problemă enormă pentru Putin.

În bătălia dintre televizor și frigider, a câștigat ultimul

Propaganda rusă nu mai dă rezultate. Toată lumea știe că e supra-utilizată media de către autoritate, de aceea nu mai crede în tot ceea ce vine pe aceste canale. Au fost demonetizate chiar de către utilizatori. În plus, chiar caracteristicile Rusiei joacă un rol în această cădere spre eșec: e o țară întinsă pe 12 fuse orare, slab populată la Est de Ural – 20 milioane din 142 miliane de cetățeni, pe o suprafață de 5 ori mai întinsă decât în zona europeană – cu o infrastructură redusă, fragilă, cu legături slabe cu Centrul în aceste zone, cu o dependență crescută de lideri și elite locale. Dacă adăugăm aici capacitatea administrativă redusă a Rusiei lui Putin, parțial din pregătire, parțial din lipsa de responsabilitate și cultivare a funcționarilor cu inițiativă, avem portretul complet al acestor dificultăți.

Este greu de condus o țară enormă ca dimensiuni, întinsă, diversă, cu legături precare între regiuni. Sunt proverbiale relatările despre decrete emise la Moscova care nu se aplică, solicitări ale administrației centrale care au replici/răspunsuri după multă vreme – chiar și în era digitală. Calitatea establishmentului și a birocrației a urmat limita responsabilității lăsată de puterea centrală și de verticala puterii create de Putin. Nu există inițiativă – decât cea care e rentabilă elitelor locale și le aduce resurse. Corupția joacă un rol important. Și în cazul reformelor, chiar dacă s-ar dori făcute, capacitatea de a le aplica e redusă substanțial de lipsa capacității administrative.

Mai există un punct major: scăderea constantă din 2013 a puterii de cumpărare reale a populației. Iar alternativa o constituie doar reforme economice interne substanțiale și costisitoare, combaterea reală a corupției, întărirea justiției independente, competiția corectă pentru atragerea investițiilor străine. Toate acestea afectează elita și, la un anumit nivel, și populația. Mai adăugăm nevoia de deschidere spre Occident, nevoia de reechilibrare a relațiilor, de relansare a fluxurilor comerciale și economice. Un asemenea gest, însă, ar afecta imaginea, grandoarea și susținerea naționaliștilor, respectiv construcția patriotico-loialistă a Rusiei lui Putin de azi.

Nu trebuie uitat, de asemenea, că resursele se risipesc, cele câte sunt, în direcții nepotrivite: corupție, aventuri militariste, nevoia de a afirma și susține grandoarea globală dincolo de resurse și capacități. Pe de altă parte, propaganda masivă nu mai dă rezultate: rușii au o părere pozitivă despre Ucraina, doar 15% vor anexarea/unificarea cu Ucraina. Apoi, în ciuda campaniei anti-americane, rușii sunt împărțiți jumătate-jumătate în susținerea față de SUA și aprecierea pozitivă a modelului american. În ianuarie 2020, două treimi dintre ruși doreau îmbunătățirea relațiilor cu Occidentul. Rușii nu cred în a da vina pe Occident pentru situația economică, nici în capacitatea administrației proprii de a le îmbunătăți situația.

Încrederea în ceea ce văd la TV a scăzut de la 79% la 48% în 9 ani, în perioada 2009-2018. Scăderea importanței televiziunii ca sursă de informații a fost dramatică, de la 94% la 69% în același interval. Pe datele oficiale ale companiei de sondare de stat. În plus, sancționarea rețelelor sociale în martie 2021 e alt semn de slăbiciune. Dacă românii aveau, în timpul lui Ceaușescu, tirade că politica trece prin stomac(și prin frigul din apartamente), în Rusia lui Putin se spune că, în bătălia între televizor și frigider, a câștigat frigiderul!!!

Represiunea ca semnal de slăbiciune a autocrației personale a lui Putin

Raportarea la represiune ca instrument principal de reacție față de problemele Rusiei e un alt semn major de slăbiciune. Înseamnă că toate celelalte instrumente de convingere nu mai funcționează. În plus, administrația rusă nu se mai uită la cauze profunde și soluții la probleme reale, pentru că are la îndemână un țap ispășitor, Occidentul, și un instrument acoperitor pentru propriile vulnerabilități și lipsă de acțiune: represiunea generală. E abordare facilă și duce la acumularea a tot mai multă frustrare și tensiune în societate. Datele arată, de exemplu, că, în 2018, Rusia a investit mai mult în închisori decât în calitatea menținerii vieții prizonierilor din ele, al căror număr a crescut dramatic.

Conducerea lui Putin nu e amenințată, pentru moment. Dar nevoia de a fura la vot tot mai mult crează probleme – vezi cazul lui Lukashenko și manifestațiile publice care au cutremurat regimul după aceea. Totuși, regimul e fragil. S-a văzut în cât de mult a putut fi de zgâlțâit de dezvăluirile lui Navalnîi despre corupție, despre expunerea publică și probarea acțiunii de otrăvire cu Novichiok împotriva sa, de revenirea în țară, de judecarea superficială și încarcerarea sa. Toate acestea sunt dovezi majore de slăbiciune.

Apoi, dacă și impactul marilor realizări externe e mai redus, recursul la naționalism, patriotism și mândrie națională are tot mai puțin efect, nu mai puțin adevărat că și argumentele grandorii și relevanței globale a Rusiei, a posturii sale de superputere, au scăzut dramatic. Rusia nu mai e superputere(nu mai există, de altfel, superputeri la nivel global, diferențele s-au aplatizat și tot mai multe state mari s-au apropiat de un statut de putere relevantă, la nivelul întregului G20). Rusia a ajuns o putere medie regională, în modelul cu două Mari Puteri, SUA și China, eventual UE reunită. Totuși prezența ca membru permanent în Consiliul de Securitate, deținerea armei nucleare și a unui număr relevant de focoase, pe lângă cel mai mare procent din populație care absolvă învățământul superior(deși de calitate discutabilă, e adevărat) contează.

Se adaugă deținerea de resurse energetice relevante, alte resurse minerale, complexul militar-industrial – chiar dacă lipsesc resurse alocate constant în cercetare și cultivarea inventivității, în mod metodic și strategic. E, totuși, fără discuție, o putere regională medie. Acest fapt nu poate fi negat. Și cum e întinsă geografic, influnețele regionale sunt la fel de extinse în jurul emisferei nordice. Și peste tot Kremlinul are impact și influență. Însă impactul global e mult mai redus, ca și capacitatea de proiecție a forțelor și prezența internațională strategică relevantă militar la nivel mondial. Scăderea amprentei sale la nivel global se vede și contează și pentru publicul propriu.

Rusia are nevoie de un război pentru a nu rămâne un simplu actor amestecat în mulțime

De aceea, Rusia lui Putin are azi nevoie de un război. Agitarea armelor și mobilizarea militară din Estul Ucrainei și din Crimeea și amenințările la adresa Ucrainei au dublă valoare de întrebuințare: tentativa de constrângere a Kievului să aplice angajamentele luate – avantajoase Rusiei, devastatoare pentru independența reală a statului ucrainean, dar acceptate de către Franța și Germania (vezi documentele scăpate în presă de către Lavrov) dar contrate explicit și vocal de către SUA și NATO; și crearea situației unor noi cuceriri teritoriale, care să se transforme în susținere publică.

Două probleme majore, ce constituie dilema Rusiei și a lui Putin de azi. Mai întâi, relevanța atacului în Ucraina pentru creșterea sprijinului public – ralierea în jurul steagului. Ca în cazul Georgiei, o ofensivă în Ucraina nu mai reprezintă nimic, nu mai e o noutate, nu antrenează emoție publică și susținere pozitivă internă. E doar o banală știre de ieri. De aceea, Rusiei îi trebuie o soluție într-un terț spațiu. Și asta cu atât mai mult după înfrângerea de către Turcia “prietenă” în Libia și Nagorno Karabakh și după încăpățânarea lui Erdogan de a nu ceda în Siria.

Cea de a doua problemă a unui nou război o constituie antagonizarea Occidentului. Kremlinul este deja în așteptarea anunțatului set de sancțiuni americane pentru atacul cibernetic la Solar Winds, așa cum așteaptă și decizia Germaniei – actuale sau după alegeri - de a se plia pe presiunile americane și, mai nou, ale UE de a întrerupe construcția Nord Stream 2. Și, mai ales, Kremlinul și experții ruși din spațiul oficial realizează coalizarea transatlantică evidentă care, dacă are găuri și diferențe în privința Chinei, este coerentă în privința Rusiei între SUA și UE, și statele membre în cea mai mare măsură.

Mai adăugăm aici și dificultatea recursului la grandoarea Rusiei, a arsenalului său nuclear, descurajarea majoră și liniștea superputerii, schimbată în repetate rânduri pe recursul la frica față de apropierea NATO de frontierele sale – deși a acceptat independența și suveranitatea reală a tuturor statelor independente din spațiul post-sovietic, la Alma Ata, ca și libertatea fiecărui stat de a alege soluția de securitate și prosperitate. Comportamentul tot mai ostentativ și vocal – vezi referirea recentă la intrarea trupelor statelor NATO pe teritoriul Ucrainei – subliniază și mai evident dispariția Rusiei din prim plan – presa globală și dezbaterea relațiilor internaționale se concentrează pe relația SUA-China- UE.

Și această situație reclamă nevoia Rusiei de a genera un conflict major, un război relevant, preocupant, reafirmarea asertivității pentru a fi băgată în seamă și adusă la masa de negocieri măcar în calitatea celui care e capabil să strice jocurile, dacă nu e băgat în seamă, chiar dacă nu mai are nici portanța, nici greutatea strategică să joace în liga mare. Sfârșitul Erei Nucleare e și aceasta o problemă care accentuează frustrările Rusiei, știut fiind că o Rusie slabă e una tot mai asertivă, lipsită de generozitatea și siguranța superputerii, căzând în paranoia ideologică și politică. Iar perspectiva de apariție a unui acord global de control a armamentelor nucleare, care să suplinească START-ul și acordurile bilaterale cu Rusia, este și mai nociv. Rusia se pierde, astfel, în mulțime, amestecată printre alte state, pierzându-și privilegiul întâietății și al preeminenței atenției pentru dorințele și interesele sale. Un simplu actor în mulțime.