Pe șase aprilie 2009, mă aflam în studioul postului de radio Europa Liberă, unde îi luam un interviu unei brunete frumoase foc, expulzată la începutul anului din Rusia, pentru niște articole incendiare contra FSB-ului. Domnișoara nu știa deloc română, o limbă pe care se pare că nici nu o știuse vreodată sau, poate, o uitase de când plecase din Moldova, iată chestia asta îmi scăpa, dar, oricum ar fi, îmi vorbea doar în rusă, exclusiv în rusă, într-un interviu pe care i-l luam pentru Europa Liberă.

După interviu, am ieșit împreună cu ea în cea mai largă sală din redacție, unde am fost înconjurați îndată de toată lumea, inclusiv de contabilă sau de femeia de serviciu, toți vrând s-o vadă și să vorbească cu cea care a înfruntat, fără frică, cea mai înfricoșătoare instituție din Rusia. Femeia de serviciu o pipăi chiar, pe când noi toți ceilalți ne fotografiam pe rând cu ea.

Toți îi puneau întrebări și ea ne răspundea tuturor, de parcă nu s-ar fi grăbit nicăieri. Toți voiam să știm cum de-a avut curajul să se ia în piept cu FSB-ul și ea ne povestea tot ce-a trăit. În timp ce vorbea, contabila noastră îi aduse o cană de ceai, iar una dintre reporterițe îi scutură o scamă de pe rochie.

Numai voiam să ne despărțim de ea și am invitat-o la cină, unde contabilă uită să mănânce și o privea cu gura căscată. Din nefericire, fetei îi sună telefonul și trebuia să plece; am ajuns-o din urmă chiar în cadrul ușii, unde i-am și mărturisit că am fost încântat s-o cunosc.

- Șto vî scazali?, mă întrebă fata nedumerită.

- Șto ea scastliv paznacomitsea s vami, i-am spus eu în rusă, apoi am revenit la română și i-am zis la revedere.

- Dasvidania, mi-a răspuns ea și a plecat. Fără ea se fâsâi și cina noastră și  ne-am împrăștiat repede. Eu însă, oricum, ar fi trebuit să plec, pentru că peste o jumătate de oră începea atelierul „Vlad Ioviță”. de la care nu puteam nicidecum lipsi, deoarece chiar eu îl moderam.

Veniseră vreo nouă tineri scriitori și majoritatea au scris niște proze foarte bune, exceptând-o pe Sveta, care, din nou, a scris o povestire dezlânată, fără cap și coadă, anostă și agramată.

Ne aflam la etajul patru al bibliotecii, într-o sală în care tencuiala cădea inopinat din tavan pe podea sau, uneori, peste noi, chiar în timp ce scriam. Știind asta, Sveta se așeză lângă fereastră, unde tavanul de deasupra era uscat. Dar nici asta n-o ajută să scrie ceva cât de cât legat. De fapt, Sveta era cea mai slabă dintre toți. Ea nu avea idei, iar când le avea, nu știa sau nu putea să le exprime. Era oaia neagră a atelierului. Cea pe care o critica toată lumea. Am criticat-o și azi. Dar pe când îi reproșam fel de fel de lucruri, o porțiune de tencuială căzu peste mine și eu sării înspăimântat în picioare. Nu, n-am pățit nimic, decât că un cucui îmi răsări în frunte și mă umplui de praf din cap până în picioare. Devenea periculos să o mai critic mai departe pe Sveta și am închis ședința.

Odată ieșiți afară, Sveta ne chemă la un ceai, la Gălbenuș, și noi cu toții am primit cu entuziasm. Dar pe când treceam strada, Svetei îi zbârnâi telefonul și până am ajuns pe celălalt trotuar, ea ne spuse că interveni ceva urgent și că trebuie să se întoarcă acasă. Nu vru să-și schimbe hotărârea, oricât am insistat noi, și plecă.  Eu totuși credeam că ea nu vru să vină cu noi, pentru că era supărată că i-am criticat proza, dar cum să nu i-o criticăm, odată ce ea pur și simplu nu știa să scrie?

A doua zi, orașul începu să fiarbă. Zeci de mii de oameni tălăzuiră toată ziua între clădirile parlamentului și ale guvernului, blocând circulația.  Eram și eu printre ei, când toată lumea începuse să se strângă  în fața unei tribune improvizate ad-hoc, la care se aflau două tinere, cu megafoanele în mâini. M-am dat și  eu mai aproape ca să le văd mai bine și am rămas paf, când le-am văzut alături pe bruneta expulzată din Rusia și pe Sveta de la atelierul nostru care nici măcar o singură idee nu o putea exprima inteligibil și pe care, chiart aseară, am criticat-o foarte urât pentru asta.

Bruneta și Sveta strigau pe rând - unu-doi, unu-doi, comuniștii la gunoi - și toată lumea scanda la unison cu ele. Ele aruncau mulțimii fel de fel de lozinci, pe care protestatarii și le însușeau, asurzind cu ele tot orașul.

Apoi vorbi bruneta, îndemnându-i pe oameni să dea jos guvernul, să ocupe televiziunea și să lupte până la capăt.

Vorbea în română, fluent și clar.

Fluent și clar vorbi și Sveta, lăsându-mă tablou.

Da, da, eram perplex, pentru că nu mai departe decât ieri bruneta nu putuse lega două vorbe în română, când am intervievat-o la Europa Liberă, iar Sveta scrisese la atelier un text atât de incoerent, în care cuvintele se băteau cap în cap și se anulau reciproc, că acum credeam că visez.

În timp ce le ascultam cu maxilarele căzute, mă întrebam când oare bruneta reuși să învețe româna, iar Sveta să vorbească atât de deslușit?

Oamenii din jurul meu le întrerupeau discursurile cu ovații, cu aclamați și aplauze furtunoase, iar eu nu puteam pricepe ce se întâmplă. Dar ei erau gata să le urmeze oriunde i-ar fi chemat cele două frumoase domnișoare, iar ele îi chemau să se îndrepte spre clădirile parlamentului și președinției, după care spre televiziune.

Ascultându-le, deodată, m-a izbit un gând că cele două fete nu vorbeau cu cuvintele lor, ci recitau niște texte scrise de alții, pe care ele pur și simplu le învățaseră pe de rost acasă, în noaptea care a trecut. Cred că știau ce spun, dar nu cred că aceleași cuvinte le-ar fi putut folosi și în alte contexte.

Fetele se porniseră primele și toți oamenii ăia revărsați în Piața Marii Adunări Naționale din toate colțurile orașului sau ale țării se luară după ele, pe când eu încercam să mă smulg din îmbrățișarea mulțimii și să ies în stradă, dar nu puteam, de parcă aș fi fost un cuțit într-o teacă sau un prunc în burta mamei. Lumea mă căra nu acolo unde aș fi vrut eu să mă duc, ci acolo unde o conduceau cele două fete, care avansau în fața tuturor, strigând niște lozinci incendiare, în română.

Erau atât de mulți oameni în stânga și în dreapta mea, că nu puteam să merg decât înainte. Mergeam, dar în vremea asta îmi aminteam cum ieri bruneta m-a întrebat ce i-am spus, atunci când i-am zis că sunt încântat s-o cunosc, și cum Sveta scrisese o proză agramată și incoerentă pentru care o criticaseră toți. De ieri și până azi nu trecuse decât o noapte și ele se transformaseră radical. Doar o noapte. Noaptea dintre 6 și 7 aprilie, în care eu am dormit tun, dar nu și ele, pare-mi-se. Oamenii intraseră în parlament și în președinție și le devastau, în timp ce colegii mei de la radio Europa Liberă le luau interviuri brunetei și Svetei.

Încă un pic și Voronin va cădea, se bucurau oamenii din jurul meu. Mă bucuram și eu, firește, dar totuși nu am intrat nici în parlament și nici la președinție și nu am spart ferestrele. Bruneta și Sveta strigau să meargă și să ocupe televiziunea și Oamenii se luară după ele – m-am luat și eu după ei- dar în timpul ăsta mă întrebam oare ce făcuse Sveta și bruneta în noaptea dintre 6 și 7 aprilie, în care eu am dormit tun, dar nu și ele, pare-mi-se.

Nota autorului:

Acest text este o proză și ar trebui receptat ca atare.