Colonelul Bezâmeanâi primul l-a văzut pe judecătorul Ceauș ieșind din sala de sport și s-a pierdut cu firea. Ceauș ieșise din sala de sport de mână cu fiul său, un băiat de 9 ani, și cu bodyguardul în spate.

 Buba era copilul. La toate se gândi, dar la copilul acesta, nu. Numai asta nu o prevăzu.

Copilul îi dădea toate planurile peste cap, căci nu ar fi vrut să-l răpească și pe el. Nu, numai nu și pe el.

Părea a fi un puști alintat, iar puștii ăștia alintați sunt tare nesuferiți, ei, în afară să plângă, nu știu să facă altceva. Or, colonelul nu voia să răpească un băiat care o să-i plângă  la cap tot drumul, non-stop, fără să se oprească, cu lacrimi de crocodil. Căci, asta era ceea ce nu suporta el cel mai mult și mai mult să vadă un copil plângând și asta după ce băiatul său o văzu pe mama sa pe care o ținea de mână strivită de roțile unui Mercedes, care gonea pe străzile din Tiraspol cu viteza unui bolid. Ei bine, de atunci băiatul său nu se mai putu opri din plâns. Plângea neîntrerupt, zi și noapte, și nimic nu-l putea ogoi.

Nici vorbă,  colonelul îl prinse pe speculantul care volănea Mercedes-ul beat cleampă și-l duse în mijlocul pădurii din Sucleia, unde-l împușcă fără judecată. Dar asta nu-l alina deloc pe băiatul său, care-și voia mama înapoi și care nu se putea împăca cu gândul că mama sa a dispărut pentru totdeauna din viața sa. De asta, suferea cumplit. De asta, și colonelul nu mai era în stare să mai vadă copii plângând, fiindcă aceștia îi aduceau aminte de Vladic, care tânjea neîntrerupt după mama sa.

Hotărî pe loc. Să-l răpească pe Ceauș atât de repede încât copilul să nu-și dea seama ce se întâmplă și să nu reușească să plângă. Dacă și o să plângă măcar o să plângă când n-o să-l vadă el.

Au reușit. L-au băgat instantaneu pe Ceauș în portbagaj și au dispărut momentan din raza vizuală a copilului, care pur și simplu nu înțelegea unde a dispărut tatăl său și alerga disperat când într-o parte când în alta, chemându-l disperat pe nume.

Când băiatul izbucni în plâns, colonelul Bezâmeanâi ieșea deja din Chișinău și nu-l auzi. Îl auzi însă pe Ceauș plângând, dar pe suferința acestuia nu dădea doi bani. Lui i-au ordonat să-l scoată din bârlog și el l-a scos. Mai departe nu mai era treaba lui.

Colonelul Bezâmeanâi pătrunse în Tiraspol pe strada Kotovski, de pe care o coti pe Dzerjinski, iar de acolo pe Stalin și pe toate străzile astea nu văzu nici un copil.  Doar când frână mașina în fața sediului lor central văzu un băiat singur traversând strada. Băiatul zâmbea și colonelul  se feri să-l privească mai mult.

Îl scoase pe Ceauș din portbagajul mașinii și-l îmbrânci în clădire. Pe trepte acesta se poticni și-și rupse mâna.

Bezâmeanâi nu se lăsă impresionat de vaietele lui Ceauș și-l împinse în gura clădirii. De unde îl îmbrânci pe  un coridor întortocheat, iar de acolo, în cabinetul șefului lor cel mai mare, care, când îi văzu, îl mustră pe colonel că nu i-a acordat primul ajutor lui Ceauș, prim ajutor pe care i-l acordă chiar el, bandajându-i mâna judecătorului, și dându-i un calmant, ca să se liniștească. Apoi îl îmbrățișă. Îl îmbrățișă pe Ceauș, ca pe un vechi prieten.

După care l-a trimis pe colonel să-l cazeze în una dintre cele mai luxoase locuințe ale lor, din centrul vechi a Tiraspolului.

Predându-l  în mâinile unor namile care urmau să-l păzească ca să nu-l atace nimeni, sau să nu fugă și să nu-l răpească altcineva, colonelul ieși în stradă, unde nu întâlni nici un copil.

Bezâmeanâi nu știa de ce șeful lor l-a răpit și ce are de gând să facă ci Ceauș, dar chiar nici nu-i păsa. Să facă și borș cu el că nu-l interesa.

El se urcă în Mitsubishi său și o cârni spre casă.  Unde Vladic îl întâmpină plângând și lui nici prin cap nu-i trecea cum să-l ogoiască.

Notă: Acest text este o proză și trebuie receptat în această cheie.