Starea de urgență din Republica Moldova i-a permis lui Igor Dodon să tragă cu ochiul și să monteze o nouă afacere pentru sine și camarila sa, utilizând guvernul interimar Ciocoi pe care-l convoacă la picior când are chef la sediul de partid. După tunul dat prin vânzarea de grâu din rezerva de stat prin companii apropiate președintelui pro-rus al Republicii Moldova și coordonate de Plahotniuc, astăzi Dodon vrea să fure propriul miliard, prin montarea unui pretins împrumut de stat de la Banca Națională a Moldovei. Pentru că a lipsit de la școală, ne permitem să facem aici un scurt expozeu despre diferențele dintre politica monetară și politica fiscală a statului. Scurt, succint, doar pentru a putea fi înțeles de către toată lumea.

Politica Monetară și Politica Fiscală. Politici gemene, titulari distincți

În orice societate solidă a timpurilor noastre, instrumentarul credibil al lucrului cu moneda națională și cu taxele și impozitele statului presupune câteva reguli stricte, reguli pe care le verifică întotdeauna orice creditor extern, cu precădere FMI. Și pe care le știu în detaliu Uniunea Europeană și orice stat serios. Pe baza acestor reguli, în cazul respectării lor, se poate construi relaționarea cu un partener credibil, care poate fi finanțat sau împrumutat pentru că va avea resurse și voința de a rambursa creditul primit la timp, potrivit contractului.

Statele ce nu respectă aceste reguli au nivelul de risc crescut la orice investiție și numai pescuitorii în ape tulburi și investitorii neserioși se aventurează aici să împrumute bani. Dacă vreți, e diferența între a da bani din bancă, reglementat, cu dobândă clară și transparentă și a da bani cu camăta, la negru. În primul caz, banca execută garanțiile pe care și le-a reținut și își recuperează datoria, eventual își asumă anumite pierderi. În cazul cămătarului, el tocmește niște băieți cu ceafa lată care să-l amenințe, să-l bată, să-l constrângă pe datornic să plătească, amenințându-i familia și distrugându-i bunurile sau preluându-i afacerile. Ba ia și șapte piei de pe spatele debitorului care l-a sărit la plată.

Pe de altă parte, Guvernul se ocupă de economie și de politica fiscală. Adică e cel care crează programe pentru creștere economică, stimularea producției, a consumului și a investițiilor, atragerea investițiilor străine și a resurselor externe, dar și colectarea taxelor și a impozitelor. Politica fiscală aparține Executivelor, care propun legile aferente în Parlament și îmbunătățesc executiv colectarea și stimulează conformarea voluntară la achitarea taxelor și a impozitelor, respectiv sancționează, când este cazul, rău platnicii. Ajutând categorile defavorizate.

Politica Monetară și Rolul Băncii Naționale Independente

De aceea, politica monetară este făcută de Banca Națională, banca centrală a statului, care trebuie să fie independentă de Guvern, autonomă, să funcționeze strict după regulile care îi permit să facă politica monetară, fiind și cea care decide masa monetară și tipărirea de monedă, când este cazul, retragerea de pe piață a lichidităților, cursul de schimb – deși el este complet sau parțial dependent de piață, numai că Banca Națională poate face intervențiile de rigoare, în limita resurselor și a politicilor stabilite – și mai ales dobânda de referință anuală.

Stimularea economisirii este determinată, în egală măsură, de pârghii ce pot veni de la Banca Centrală, de la politica monetară prin dobânzi, sau de la Guvern, prin stimularea investițiilor. Guvernul își poate finanța deficitele sau costurile curente, în timpul anului, prin împrumuturile de la Băncile Comerciale, la dobânzile pieții, atât timp cât este fiabil și poate rambursa creditele. De asemenea, se poate împrumuta pe termen mai lung la prețuri aferente credibilității sale și capacității economice, dar și a încrederii în politicile sale, de la creditorii globali, cu dobânzi sub cele pe care le poate obține de la băncile comerciale.

Banca Națională este responsabilă de inflație și de curs. Adică de creșterea prețurilor și deprecierea monedei naționale. Firește, este responsabilă parțial, pentru că și aici contează politicile responsabile ale Guvernului și respectarea regulilor de țintire a deficitului bugetar și de atragere a resurselor necesare acoperirii acestuia. Contează și unde se duce acest deficit: dacă el se duce în consum, pe baza creșterii iresponsabile a veniturilor, de fapt creșterea se va duce în inflație. Dacă el se duce în investiții, adică în creștere economică, aici este relevantă pentru dezvoltare și creșterea resurselor statului.

Politica Fiscală: responsabilitatea Guvernului

Guvernul, executivul unui stat, este responsabil de politica fiscală. Adică de adunarea veniturilor statului. Și o poate face pe mai multe căi: creșterea impozitelor și taxelor – deși acestea sunt nepopulare și pot duce la scăderea paușală a veniturilor – colectarea mai bună, care este întotdeauna panaceul oricărei guvernări – dar aceasta se face prin digitalizare, eliminarea plăților cu lichiditate și urmărirea provenienței banilor – și mai ales stimularea conformării voluntare a plătitorilor de taxe și impozite – prin prime acordate celor care plătesc repede și complet, sau trageri la sorți pentru cei care plătesc solicitând dovezi de plată, deci documente ce marchează impozitarea economiei. Firește că există și componenta recuperării datoriilor către stat, la fel de importantă.

Tot guvernului îi revine sarcina aducerii în spațiul economiei vizibile, fiscalizate, transparente, a banilor ce vin din economia neagră sau gri. Cea ilegală sau cea parțial legală, acoperită cumva prin activități aparente, dar care se ocupă cu spălarea de bani – din surse ilicite și criminale, de obicei în cash – sau cu munca la negru și venituri netransparente, nepublice, neimpozitate. Plata la negru a angajaților și cea parțial la negru, în cash, fac parte din aceste componente.

Contează și ceea ce stimulează guvernul, prin politicile sale. Dacă sistemul bancar e corect și bine echilibrat, bine controlat, nu sunt crahuri financiare și falimente de bănci, se acoperă depozitele oamenilor de către Banca Națională, prin garanții depuse de băncile comerciale și controlul instrumentelor de tranzacționare a proprietății, a transferurilor externe, fiind stimulată depunerea și economisirea în bănci. Când băncile dau faliment sau diverși potentați fură economiile populației din bănci sau fură chiar băncile cu totul, prin atacuri raider sau tranzacții obscure, implicând și justiția sau procuratura, atunci nimeni nu are încredere să țină banii în bănci, sau se depun sume relativ mici, restul stând în depozite în case de bani private sau „la saltea”, în cash.

Firește că și aici e vorba despre o cooperare între Banca Națională și Guvern în legătură cu politicile necesare în această direcție. Dar păstrând politica monetară separată de cea fiscală, și Banca Națională independentă de Guvern. Firește că mai contează și deficitul balanței de plăți, diferența între importuri și exporturi. Mai ales atunci când consumul populației se reflectă în creșterea importurilor. Aici e nevoie de stimularea producției proprii – respectând competiția liberă – și a consumului de produse interne, pentru echilibrarea blanței de plăți. În cazul Republicii Moldova, pe lângă atragerea de investiții străine, mai contează și remitențele pentru echilibrarea balanței de plăți, pentru că acestea sunt investițiile diasporei în rudele din țară și în propriile bunuri achiziționate și întreținute.

Tunul de un miliard al lui Dodon. Împrumutul de la Banca Națională

Banca Națională nu împrumută niciodată guvernul. Nu există, pur și simplu, o asemenea tranzacție. Pentru că Banca Națională nu are de unde să împrumute guvernul, decât din banii ce reprezintă profitul său intern, din care plătește cheltuielile de funcționare proprii și diferența revine la stat, pentru că statul e proprietarul Băncii centrale. Altfel, rezervele Băncii Naționale nu aparțin guvernului, ci cetățenilor și companiilor, tuturor depunătorilor în sistemul bancar al unui stat. Nu sunt proprietatea statului.

A împrumuta un miliard din rezerva Băncii Naționale înseamnă a reduce cu acest miliard rezerva, deci capacitatea de intervenție pe piață pentru menținerea monedei și țintirea inflației. Diminuarea rezervei vulnerabilizează Banca Națională în fața unui atac pe monedă și împinge pierderile în inflație. Nu numai că Banca Națională va avea pierderi, nu profit, ca agent economic, dar cetățenii pierd și plătesc din buzunar cu toții miliardul prin faptul că valoarea banilor proprii, a rezervelor și depunerilor lor în monedă națională, scade substanțial.

Rezultatul unei asemenea intervenții este scăderea valorii leului, a monedei naționale, prin depreciere și inflație, dar mai ales scăderea încrederii în monedă. Cetățenii își depun banii în bănci străine, în afara statului Republica Moldova, sau își țin banii în alte monede, sau îi țin în mai mare măsură în cash la saltea, nu în bănci, unde pot fi folosiți de către stat, în mod responsabil, în beneficiul tuturor, prin împrumuturi transparente sau emisie de titluri de stat cu dobândă fixă către bănci comerciale sau către cetățeni. Acesta e procesul pe care-l generează Igor Dodon cu intervenția sa, care e menită să dea unui guvern interimar resurse de furat, precum și PSRM și lui Dodon însuși bani de cumpărat voturi în viitoarele alegeri anticipate.

Or acest comportament e nu numai ilegal, e inacceptabil. Iar modificarea legislației și schimbarea regulilor BNM, subordonarea Băncii centrale față de Guvern sau orice alt giumbușluc normativ duce la decredibilizarea Republicii Moldova în fața oricărui creditor, a tuturor partenerilor de dezvoltare. Adică blocarea oricărei forme de împrumut sau ajutor care nu poate fi controlat prin securizarea resurselor livrate, în contextul funcționării independente și corecte a Băncii Naționale.