Săptămâna trecută, joi, lumea întreagă a intrat în fibrilație: Premierul armean Nikol Pashinian a anunțat că a dejucat o tentativă de puci militar menit să-l debarce de la putere. În fapt, după ce primele momente de emoție au trecut, am putut vedea că ne aflăm la Erevan, într-o formă clasică de blame game, pasarea vinovăției și a responsabilității pentru ceea ce a însemnat războiul de 44 de zile din Nagorno Karabakh pe care Armenia l-a pierdut în fața Azerbaidjanului.. Astăzi e o adevărată bătălie între conducerea politică și cea militară în privința greșelilor făcute în război, între Rusia și Armenia – prima a livrat armamente de slabă calitate și nepotrivite, armata celei de a doua a utilizat fără pregătire și într-un mod iresponsabil aceste arme, pe care le-a procurat inclusiv prin acte de corupție și împărțind beneficiile cu cei care le-au vândut, oricum rezultatul fiind înfrângerea în război. Între timp, deconturile se fac și între generația clanului din Nagorno Karabakh, care a dat până de curând toți președinții de stat din Armenia și, desigur, toți eroii generali ai Armatei Armene – evident e vorba de conflictul din 1988-1994 – și generația recentă de politicieni care consideră că întreaga politică confruntațională de până azi și lipsa unui acord de pace a fost o greșeală și a dus la eșecul de la finele lui 2020.

Bătălii de imagine și de susținere politică în stradă

După înfrângerea suferită în războiul al doilea din Nagorno Karabakh, între 27 septembrie și 9 noiembrie, în cele 44 de zile în care Armenia și armata sa au luat cea mai grea bătaie pe teren de la trupele azere - susținute indirect și prin prezență în spațiu a trupelor turce, dar în absența intervenției Rusiei, aliatul nominal – opoziția politică de la Erevan a încercat să se manifeste și să atace decontul politic al premierului Pahinian. Însă liderul Revoluției de Catifea din 2018, care l-a alungat de la putere pe Serzh Sarkisian, s-a dovedit o nucă mai dură de înfrânt, odată ce partidul său deține majoritatea constituțională de două treimi în Parlament, iar membrii acestuia nu s-au dezis de șeful lor atât de repede. În plus, chemările în stradă ale diferiților actori politici mențin încă avantajul lui Pashinian în opinia publică, la capitolul numeric și al susținerii politice.

În plus, zona opoziției este alimentată de partide oligarhice și ale vechiului regim, alcătuite de o întreagă pleiadă de lideri născuți în Nagorno Karabakh, inclusiv primii trei președinți ai Armeniei, Robert Kocharian, Levon Ter-Petrosian și Serge Sarkissian și de reprezentanții instituțiilor de forță, cu toții legați în existența lor profesională de războiul din Nagorno Karabakh, o formulă vetustă și naționalistă sau de-a dreptul pro-rusă greu de acceptat și de prizat de populație chiar și astăzi. Partea proastă, în această ecuație ce implică două partide parlamentare și o familie de partide extraparlamentare reunite, este că nu există alternative politice reale și credibile: Partidul lui Pashinian, Pasul Meu, încă se află pe prima poziție într-un top al credibilității și intenției de vot, chiar dacă într-o zonă medie, liderul opoziției, oligarhul multimiliardar Gagik Tsarukian și Armenia Prosperă vin pe poziția a doua, cu o formă de conservare a vechiului regim, Edmond Marukian și Armenia Iluminată au virat din spațiul liberal pro-occidental spre un partid ostentativ pro-rus, după război,  și vine pe locul trei – deși este contraproductiv față de sentimental populației, care e profund nemulțumită de trădarea rusă – și în afara parlamentului mai este Federația Revoluționară - Dashnaktsutiun anti-guvernamentală, alcătuită din 16 partide și condusă de fostul ministru al Apărării, Vazgen Manukian, virtual premier pentru a administra treburile țării, în opinia opoziției.

Capitolul pasării blamului se desfășoară în primul rând la nivelul partidelor politice, în care fiecare are o problemă de credibilitate și de legitimitate: Pashinian a condus Armenia în războiul pierdut, Gruparea Tsarukian – susținută de marile instituții de cultură, mai aproape de naționalismul profesat de această grupare a foștilor decât de populismul anti-elitist al lui Pashinian – este alăturată liderilor vechi, din opoziția etraparlamentară, responsabili în parte egală de situația actuală a Armeniei, în viziunea publicului – potrivit sondajului de opinie din jumătatea anului – în timp ce abordarea pro-rusă a lui Marukian e primită cu dezaprobare de populația care acuză faptul că aliatul rus, pe care se bizuiau și pentru care au făcut toate sacrificiile, nu i-a sprijinit în război pe armeni. Interesant este că nu mai există alte partide pro-europene, altele decât cel guvernamental al lui Pashinian.

Practic, azi, Pashinian este singura soluție a tuturor actorilor de pe scenă și din zona conflictului. Armenia, partea cuprinsă în interiorul teritoriului național, nu a fost afectată și singura problemă va fi coridorul sudic dintre Turcia, exclava azeră Nakhchivan și Nagorno-Karabakhul azer respectiv Azerbaidjan, pe granița iraniană. Firește, rămân rănile de orgoliu și de prestigiu, ca și morții în războiul dus în Nagorno Karabakh, pe teritoriul recunoscut internațional al statului vecin, alături de câteva mii de refugiați și faptul că singura bucată armeană din Nagorno Karabakh rămasă este sub influență rusă, adoptând limba rusă ca limbă de stat de frică să nu fie obligată să vorbească turco-azera statului în care se află oficial.

Altfel, Rusia și Turcia, ca și Azerbaidjanul, dar și SUA sau UE, nu doresc reluarea operațiunilor militare, care ar putea fi relansate dacă la Erevan ajunge Clanul Nagorno Karabakh sau o structură naționalistă, ce pune sub semnul întrebării acordul de încetare a focului. Apoi, Pashinian este singura opțiune suficient de slabă politic după război, suficient de rațională, dar și suficient de deschisă, care ar putea reconcilia Armenia cu Turcia și Azerbaidjanul, ar putea recunoaște situația de fapt într-un acord de pace și ar putea relansa comerțul, reintroducând Armenia în circuitul de transport regional, din care este exclusă de blocarea granițelor cu cei doi vecini, Azerbaidjanul și Turcia. Avantajele economice și de relansare economică ar putea să-i aducă, în timp, dacă sunt funcționale, chiar avantaje de imagine. Însă firește că acești pași nu se fac ușor.

Când Pașhinian strigă Puci! Implicarea Armatei

Armata armeană a fost direct implicată în conflict. Așa cum este direct responsabilă de pregătire, dotare, achiziții. Conducerea Armatei a încasat blamul înfrângerii din Nagorno Karabakh în egală măsură cu conducerea politică. A stat, însă, răbdătoare, consumându-și culpa, dar și diferitele opțiuni proaste de achiziții de armament ieftine de la ruși. Totuși, formulele de atac și incitările venite din discursul și deconturile politicienilor, tentația lui Pashinian de a găsi un vinovat și de a-și eluda propria vină au adus probleme majore și reacții pe măsură.

Deci dacă Pashinian declină responsabilitatea pentru război și înfrângere, blamul cade direct pe forțele armate armene și conducerea lor, de la șeful statului major general al Armatei la conducerea acesteia. Dar în ecuație a intrat și Rusia și calitatea armamentului livrat către Erevan. Între liderii armatei există naționaliști armeni, dar și tranzacționiști care au fost implicați interesat în achiziții, împreună cu partea rusă – unele forțate de limitările financiare, altele cointeresate – ca și militari complet legați de Rusia prin pregătire și relații, care reacționează foarte dur la blamul general împotriva intervenției ruse în ajutorul Armeniei – invocând prezența Armeniei în CSTO, Tratatul Securității Colective, care însă nu acoperă Nagorno Karabakh, considerat și recunoscut internațional ca teritoriu azer.

Controversa a avut loc tot pe fond politic: fostul președinte armean, Serzh Sarkisian, pe care Pashinian l-a alungat de la putere în 2018, a ieșit public și l-a acuzat că nu a utilizat rachetele balistice mobile Iskander achiziționate de primul în 2016 din Rusia. Pashinian a replicat tot marți, 23 februarie, că rachetele Iskander au fost folosite, dar că sunt inutile pentru că sunt arme ale anilor ’80, nu au explodat la impact și au un efect și impact de circa 10% din cel scontat. După această declarație - care a vizat direct armamentul rus achiziționat, prima care a reacționat escaladând bătălia a fost conducerea armatei armene, ulterior și concomitent Rusia, la nivelul ministrului Apărării Serghei Shioigu – care mai întâi a spus că armele nu au fost utilizate și au rămas în hangare, ulterior că au demonstrat că sunt eficiente în Siria, contra teroriștilor.

Experții militari au clarificat, parțial, controversa tehnică militară care a dat naștere la întregul zaiafet: analistul militar rus Pavel Feulgenhauer a susținut că Armenia ar fi primit varianta simplificată, de export, a rachetei Iskander-E (9K720-E), cu rază de doar 280 km față de cea de peste 500 km a Iskander-M cu care ar fi dotate trupele ruse și pe care le-a utilizat în Siria. Pe aceeași bază a fost creată varianta rachetei de croazieră Iskander-K ca și racheta hipersonică Kinzhal(Pumnal) care atinge 1500 km, lansată de la înălțime de peste 10 km. Aceste sisteme sunt produse azi dar sunt construite tehnic pe cunoașterea din anii 80, e adevărat, în timp ce nu sunt capabile să lovească ținte în mișcare și au valoare, ca toate armele non-strategice ale Rusiei, doar cu focos nuclear. Utilizarea acestor rachete în războiul din Nagorno Karabakh nu are nici o valoare adăugată, susține Feulgenhauer. Întrebarea, în consecință, este de ce le-a achiziționat atunci Armenia, care nu viza niciodată în percepția amenințărilor și în apărarea sa directă, nici Iranul, nici Turcia (cum ar fi proiectat Rusia apărarea frontierei sudice a fostei URSS la frontiera cu cele două puteri regionale).

Așa a izbucnit puciul. La 24 februarie, prim - adjunctul Statului Major al Armatei Armene, General locotenent Tiran Khachatrian, a dat un interviu în care își bate joc în mod repetat de susținerile lui Pashinian, îl ridiculizează, așa încât Pashinian i-a cerut demiterea, decret contrasemnat de președintele armean Armen Sarkissian. A doua zi, joi, 25 februarie, 40 de ofițeri de stat major din Ministerul Apărării, începând cu toată conducerea Statului Major General, 20 de generali și 20 de colonei, în frunte cu Șeful Statului Major, generalul colonel Onik Gasparian, au cerut demisia lui Pashinian și Guvernului pentru că ar fi nepotrivit să conducă țara, este incapabil și neadecvat. De aici a izbucnit strigătul premierului Pashinian de lovitură militară de stat, deși Armata nu a părăsit unitățile militare și a fost doar un apel, document politic, oricum neavenit, împotriva conducerii politice, civile, a statului.

Detensionarea bătăliei și războiul fără învingători

Pashinian și-a chemat susținătorii în stradă, în timp ce opoziția a făcut la fel, dar cu mult mai mici șanse. 20.000 de oameni l-au urmat imediat pe Pashinian, care și-a reafirmat susținerea publică și încrederea manifestă și în acest caz, împotriva a circa jumătate din numărul susținătorilor săi prezenți ca manifestanți ai opoziției. Rezultatul vizibil a fost faptul că opoziția nu are nici forță, nici suflu, nici legitimitate și susținere, nici soluții alternative pentru a-l înlătura pe Pashinian, de aceea a recurs la Armată, care și aceasta are limite de legitimitate și acțiune, ca și limite de exprimare publică și politică.

Pashinian a acuzat tentativa de lovitură de stat, și ridicarea Armatei împotriva autorităților civile care au dreptul la răspunsuri pentru înfrângerea în războiul de 44 de zile. El a cerut demiterea șefului statului major, generalul Gasparian, dar președintele nu a fost de acord să andorseze cererea, întrând într-o perioadă de mediere în tentativa de reconciliere și evitare a unei căderi în război civil. Pashinian a prins miezul atacului și efectul major pe care-l are asupra Armatei, rămasă încartiruită cu conducerea la ministerul Apărării alături de Șeful Statului major, în timp ce toate statele și diplomațiile au făcut apel la echilibru și la calm condamnînd implicarea Armatei în bătălia politică.

Pashinian a continuat să peroreze și să susțină că Armata nu poate să evite asumarea responsabilității pentru înfrângerea din război. Și multe întrebări sunt de adresat pentru a avea adevărul despre război. O asemenea poziționare este mai degrabă susținută de public, și el sensibil la manevrele militarilor și resursele consumate pentru o concluzie negativă a războiului. Forcingul arată că îndiferent de formula de menținere a șefului Statului Major General, acesta va trebui să furnizeze cât de repede propria sa relatare și prezentare a versiunii proprii despre motivul pentru care a pierdut războiul. Între timp, Ministrul Apărării, generalul(în retragere) Vagarshak Harutiunian, a ales să rămână fără replică sau să transmită comunicate de presă ale Ministerului echidistante și împăciuitoare, cu apeluri la calm, precum toate diplomațiile globale.

Președintele a jucat rolul crucial, așa cum l-a jucat și în revoluția de Catifea a lui Pashinian din 2018. Armen Sarkissian a trecut la medierea acțiunilor între cele două tabere. A refuzat demiterea Șefului Statului Major, pe care l-a vizitat la Ministerul Apărării, plângându-se de faptul că Generalul Onik Gasparian nu vine la Președinte, ci se apără în spatele zidurilor groase ale Ministerului, de pe dealul care străjuiește orașul. Președintele s-a întâlnit și cu reprezentanții opoziției Frontului Salvării Naționale – cum se cheamă adunarea de partide extraparlamentare a lui Vazgen Manukian, și cu ceilalți lideri, și cu premierul Pashinian.

Soluția rezidă într-o eventuală organizare a alegerilor anticipate, dar formal, constituțional, un asemenea pas nu poate fi făcut fără Pashinian și partidul său Pasul Meu, care are două treimi din voturile din Parlament. Doar că diferențele apar la organizarea acestor alegeri: Pashinian ar dori să le organizeze legal partidul său, pe când opoziția propune guvernul Manukian de tranziție care să organizeze alegerile, fără ca premierul interimar să candideze la aceste alegeri anticipate. Există un spațiu de negociere evident, dar el se desfășoară în spațiul politic, nicidecum în cel care anima forțele armate ce au fost implicate pentru a compensa lipsa de susținere a opoziției.

Ambele părți par, de altfel, să caute susținerea instituțiilor statului, atrăgându-le în bătălia politică pentru a înclina balanța. Astfel, dacă conducerea forțelor armate s-a pronunțat alături de opoziție – trădând și oarece costuri și responsabilități nerostite public – Poliția și Serviciul pentru Securitatea Statului susțin mai degrabă guvernul Pashinian. Dar ambele instituții au declarații și comunicate publice echilibrate și îndemnând la calm, în timp ce, separat, un grup de 30 de ofițeri de poliție din conducerea instituției(cinci generali și 25 de colonei) s-au alăturat documentului conducerii Armatei, cerând demisia Guvernului. Bătălia este în curs, dar ea trebuie să treacă, obligatoriu, prin purgatoriul Adevărului și vinovățiilor suprapuse, între care cea mai importantă revine politicului, care nu a reușit să încheie o pace definitivă și favorabilă cu Azerbaidjanul atunci când avea înălțimea morală și avansul de putere, căzând într-un conflict în momentul cel mai nefavorabil și pierzând și Karabakhul armean, cât a mai rămas el liber, la ruși.