După recenta hotărâre solomonică a Curții Constituționale a Republicii Moldova – care nu a clarificat lucrurile, deși s-a băgat într-o chestiune ce vizează viața politică, oportunitatea și actul de voință al Președintelui – am intrat într-o situație de „pat”. Practic, CCM a realizat că nu poate obliga Președintele să facă ceva, când e vorba despre exprimarea unui act de voință, și singura sa referire din ultima Hotărâre este la neconstituționalitatea decretului de numire a Premierului și îndemnul/obligația consultării dintre Președinte și Parlament. Nicidecum obligația de a numi un anumit candidat, eventual pe doamna Durleșteanu.

Iar Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, proaspăt ales, s-a pronunțat: ori Parlamentul declanșează alegerile parlamentare anticipate – cum s-au pronunțat toate grupurile, la prima consultare de după alegeri – ori Parlamentul obține suspendarea președintelui și merge în referendum pentru demiterea sa. În orice caz, soluția revine la cetățean, cel care va vota, în ambele cazuri. Deci Maia Sandu propune o confruntare politică și de credibilitate cu majoritatea de strânsură PSRM-Șor-Pentru Moldova sau direct cu Parlamentul. În nici un caz nu acceptă varianta de a face compromisuri cu un Parlament corupt și fără credibilitate, ieșit din spațiul sprijinului public, plin de partide care nu vor mai atinge pragul la viitoarele alegeri și de parlamentari care sunt mai preocupați să se agațe de scaune, nicidecum să îndeplinească o funcție și o activitate în beneficiul publicului care i-a ales.

Nu este, deloc, o situație simplă. Nici de dorit. Maia Sandu a aruncat mănușa. A stabilit și cadrul jocului. Și, cel mai probabil, a creionat și strategia de „pat”: pentru că aici nu e vorba despre un blocaj etern, cele 90 de zile constituționale se scurg până la constatarea neîndeplinirii condiției formării unui guvern. Mănușa înseamnă aceasta e voința mea, cadrul de confruntare e cel electoral și spațiul public, în sensul politic și de credibilitate, să vedem cine câștigă, Parlamentul sau Președintele proaspăt ales. Cu ingredientele corupție, oligarhi, lipsă de soluții – pentru că toate finanțările sunt blocate, și sunt blocate pe termen lung, până la votarea unui guvern pro-european care chiar să treacă la treabă.

Parlamentul Republicii Moldova devine, iată, subiectul presiunii publice. Oricât ar dori să bată din picior și să preseze numirea unui premier din propria curte, oricare ar fi acela, oricât ar constitui majorități, cadrul în care se dă bătălia este unul extern contextului favorabil al celor 101 deputați din Parlament și al partidelor politice, cu pertractări de deputați și influențări mai subtile sau mai directe de voturi. În spațiul politic și de credibilitate, Maia Sandu a câștigat meciul, în orice caz.

Astfel, admițând că ridică piatra, Parlamentul are șansa de a încerca o majoritate calificată pentru a suspenda Președintele. E o întreprindere foarte grea, însă nu imposibilă. Dar una care e descalificantă și va conta în alegeri, oricând s-ar derula acestea. O eventuală mezalianță la vot cu PSRM, Șor și Pentru Moldova, chiar dacă nu există șanse de perspectivă, poate fi descalificantă și în istorie, pentru eternitate, pentru toți cei care ar face un asemenea pas. Or toți au vocația istorică, sau măcar cea utilitaristă a nevoii de a face ceva după alegeri, în Republica Moldova sau în Occident. Nu mai spun că partidele cât de cât „spălate” nu vor putea să convingă proprii parlamentari să le urmeze, pentru că oricine ar marsa, ar rămâne cu anatema cu care au rămas, în alt context, PPCD și PSL, după votul lângă comuniști de acum...17 ani. E simplu să te uiți ce au devenit fiecare din cei de atunci pentru a realiza ce soartă îi așteaptă: fără nici o perspectivă.

Nu cred că se va reuși varianta majorității constituționale care să suspende președintele și să determine ca președintele interimar Zinaida Greceanîi să numească un premier, iar Parlamentul să voteze un guvern. Admițând că va fi așa, e doar pierdere de vreme: nici un asemenea guvern nu va putea fi credibil, nici nu va face reforme, dar nici nu va primi nici un ban. Deci oricum va face implozie în scrut timp, cu toate costurile tărăgănării și confruntării cu un președinte credibil, reenergizat după referendum, și critic acerb al acțiunilor unei asemenea forme de guvernare.

Pentru că votul la referendum de demitere a Maiei Sandu nu reprezintă decât o creștere de formă a acesteia. Este puțin probabil ca să se poată constitui argumentele și greutatea strategică de răsturnare a bătăliei pentru credibilitate între politicieni corupți-Președinte curat, proaspăt ales. Firește, există un risc, dar un risc minor.

De asemenea, nu trebuie să uităm varianta implacabilă a ghilotinei constituționale: 90 de zile. Cu sau fără acțiune. Președintele nu este obligat de hotărârea Curții Constituționale să facă nimic, dar va menține inițiativa în varianta consultărilor cu partidele. Dar unele formale. În rest partidele pot să facă oricâte consultări doresc, ele sunt doar negocieri de culise și nu îndeplinirea unor proceduri în sensul Constituției, care să dea un guvern. Sunt pertractări și bătălii pentru supraviețuire, nicidecum dorința de a aplica prevederile Constituției, acolo unde, în consultările formale, numai Președintele este implicat.

Nu știu dacă, după consultările care vor avea(sau nu) loc, Președintele Maia Sandu va desemna din nou un candidat de premier. Dar, oricum, opțiunea sa e clară: alegeri anticipate. Acum avem și cadrul de derulare a confruntării: politic și de credibilitate, în fața publicului. Nicidecum Parlamentul, acolo unde Președintele ales nu are încă pârghiile necesare. Cât timp nu scapă hățurile din mână, președintele e suveran. Și voința sa politică e cea care se aplică. Atât timp cât își menține susținerea publică și încrederea cetățenilor.