Coronavirusul a schimbat cariere și oameni, societăți, viața de familie și pe cea comunitară de zi cu zi, dar și relații internaționale și raporturi de putere globale. (Este un fapt, pe care l-am studiat, între altele, într-un volum realizat alături de colegii de la Centrul pentru Prevenirea Conflictelor și Early Warning.) Dar, mai nou, vaccinul a ajuns concomitent un instrument de diplomațienu rareori coercitivă, când proveniența vine de la statele autoritare – de competiție și confruntare între producători și țări care asumă crearea vaccinurilor și element de reașezări sau confirmări geopolitice. Pe această bază, s-a dezvoltat o nouă arhitectură relațională globală care se hrănește din iluzia că poți să te salvezi individual și-ți poți proteja cetățenii prin izolare sau lock-down. În fapt, din pandemie ieșim doar împreună, iar acceptabilitatea măsurilor de izolare scade dramatic și se apropie de final cu intrarea în această vară, oamenii fiind dispuși să-și asume riscurile confruntării cu infectarea mai degrabă decât să-și pericliteze situația economică, sănătatea mintală și distrugerea societăților în care trăiesc, a comunităților și familiilor extinse.

Bătălia pentru vaccin: panaceul de după lockdown

Vaccinul a devenit simbolul speranței ieșirii din recluziune și izolare, panaceul pentru încheierea coșmarului pandemiei, orice ar însemna asta: pentru cei din categoriile vulnerabile, cei care trăiesc sub teroarea virusului, înseamnă ieșirea din starea de stres și ieșirea la lumină, la aer curat, la plimbare și mișcare; pentru cei mai tineri și mai puțin expuși, sau care consideră întreaga pandemie un moft - uitându-se și invocând cifrele cazurilor grave și critice, respectiv a categoriilor de vârstă vizate - înseamnă tot un sfârșit al stresului recluziunii, limitării mișcării și socializării, respectiv a portului măștii. Din păcate, lucrurile nu stau deloc așa, iar așteptarea excesivă a vaccinului ca soluție absolută s-ar putea dovedi o nouă mare dezamăgire pentru categorii întregi de persoane.

Pandemia a creat numeroase instrumente pentru reașezări globale, relaționale, politice conjuncturale sau cu bătaie mai lungă. Astfel, momentul de izbucnire a pandemiei a determinat pentru China – beneficiară a sprijinului universal, în faza inițială – un instrument și o pârghie de dominație și bunăvoință exhibată prin celebra „diplomație a măștilor”. Numai că s-a dovedit că pandemia a însemnat și expunerea unor practici nepotrivite, atât comerciale cât și de producție, prin care China a reușit să monopolizeze producția manufacturieră și să acapareze bucăți mari din lanțurile de producție mondiale. Rezultatul a fost că toate statele lumii, practic în același timp, au trebuit să obțină aceleași produse de la, practic, același producător.

Pe de o parte, producția nu era pregătită să facă față. Apoi nenumărați întreprinzători chinezi și intermediari au profitat de cerere pentru a ridica prețurile, pentru a profita de nenorocirea și suferințele oamenilor, devenind „îmbogățiții de război” ai crizei. Punerea emblemei Chinei pe aceste aspecte, aceeași Chină care s-a dovedit și responsabila de acapararea pas cu pas a lanțurilor și lungirea lor, a adus prejudicii și costuri Beijingului. Și nu vorbim aici despre responsabilitatea declanșării panemiei, atribuită direct în epoca Trump Chinei, în mod direct și explicit, acuză pe care nu o poate înlătura recenta vizită la Wuhan a experților OMS și afirmațiile dubioase făcute de unii din reprezentați. Nu mai puțin costisitoare s-a dovedit calitatea slabă a unora dintre mărfurile livrate pe sume mari – vezi măștile – sau tentația condiționării politice a livrărilor privilegiate a acestor produse de către Beijing și PCC.

Din „diplomația măștilor”, sau cea a ajutorului umanitar ultramediatizat și ostentativ al Chinei – care a îmbrăcat și haina propagandei, cu toate instrumentele împrumutate de la războiul informațional rus – am ajuns la acumularea costurilor în dreptul Beijingului, în faza a doua a pandemiei, iar această experiență pare să se repete, din nou, astăzi, la nivelul vaccinurilor. Pe de altă parte, Uniunea Europeană a fost văduvită de instrumente odată ce sănătatea nu intra în atribuțiile Comisiei Europene, iar statele membre (ca și partenerul transatlantic) s-au lansat în politici concurențiale și individualiste în prima fază a crizei.

Ulterior, solidaritatea a revenit, UE a început să-și joace rolul și a asumat achiziția centralizată de produse, așa cum a asumat și achiziția de vaccinuri centralizat, pentru toate statele membre. Și apogeul refacerii solidarității și relansării rolului major al UE a fost momentul în care au fost mutualizate creditele pentru fonduri de combatere a pandemiei și relansare economică. Aici, în faza vaccinurilor, doar două episoade au umbrit imaginea UE: episodul producției în comun de vaccinuri și rivalității cu Marea Britanie – accentuată de percepția unor state vest europene după Brexit – cu afectarea graniței inter-irlandeze pentru câteva ore, după o alegere nefericită a Comisiei în privința livrării de vaccinuri în insulă, și lipsa solidarității explicite și la timp cu statele asociate din Balcanii de Vest, care aspirau la integrare europeană, și cu statele din spațiul post-sovietic, lăsate în afara mecanismelor de procurare occidentale.

În fapt, bătălia pentru vaccin a însemnat și perspectiva pentru o relaxare și relansare naturală a economiilor constrânse de lockdown, dar și o îmbunătățire a imaginii publice a liderilor acestor state, acuzați fie că nu au grijă de populația expusă infectării, fie de blocarea economiei prin lockdown și condamnarea unor întregi categorii la faliment personal și familial, ca să nu spunem direct la foamete. Limitele acestui aparent panaceu, vaccinul, s-au dovedit tocmai prin lipsa unui efort global concomitent cu viteza de migrare a tulpinilor în zonele necontrolate. Astfel, atât blocarea frontierelor și a traficului s-a dovedit o măsură iluzorie, mai degrabă psihologică decât eficientă în pandemie, în plus vaccinarea în masă într-un stat izolat s-a dovedit o copilărie dacă efortul nu e dezvoltat la nivelul întregii umanități. Iar limitele tehnice ale producerii și distribuției vaccinului au arătat, deopotrivă, că este iluzorie ideea încheierii pandemiei pe această bază și că, în fapt, mult mai rezonabil este să considerăm o combinație între vaccinare și adaptare a omului ca specie la coabitarea cu virusul COVID-19.

Diplomația vaccinurilor: de unde îl procurăm? Rolul Chinei de exportator al unui instrument de dominație globală

Apariția și declararea pandemiei a dat naștere unui sentiment de urgență și unei nevoi explozive a unor anumite tipuri de produse, toate aflându-se în China sau – cazul antibioticelor – produse fie de China-60%, fie de India-20% dar tot cu materia primă adusă din China. Asta în prima fază. Fuga după un leac a deschis competiția dintre țările cu tehnologii avansate în materie de produse farmaceutice, vaccinuri și industria sănătății, cu soluții succesive care de care mai bune. Lăsând la o parte teoriile conspirației, trebuie să constatăm obiectiv că resursele globale ale lumii s-au reorientat de la călătorii, turism, vacanțe, automobile, hoteluri și zboruri aeriene către industria farmaceutică și de medicamente, internet, tehologii și repararea apartamentelor și a caselor de locuit, dar și către cercetarea științifică și tehnologică majoră. Dacă China a fost câștigătorul primei runde a competiției, în primele momente, în faza a doua Occidentul și marile centre de cercetare în materie farmaceutică și de vaccinuri din SUA, Marea Britanie și Europa au devenit dominante.

Soluțiile în privința vaccinurilor au fost multiple. Iar alegerea unei surse pentru dobândirea unui vaccin a avut mai întâi amprenta încrederii și, abia ulterior, pe cea geopolitică. Statele Unite sub Donald Trump au investit în vaccinuri, ca și Europa, însă politica administrației americane a fost de a nu contribui la COVAX, programul de ajutorare a țărilor sărace în materie de vaccinuri, ci de a îndestula, în primul rând, propria nevoie internă. Această abordare a creat o cerere pentru vaccinurile de ultimă generație și o dorință de a accede la aceste produse. Într-o formă mai nuanțată, Europa – UE cu precădere, dar și Marea Britanie – a recurs la aceeași formulă de a ajunge la vaccin și de a vaccina cât mai repede un procent cât mai mare din populația proprie, concomitent cu blocarea frontierelor individuale – Spațiul Schengen fiind, de facto, mort – dar și frontierele europene către terți. E adevărat, UE a propus și a și recurs la formula de a sprijini statele mai sărace ale lumii, însă nivelul producției și cererea internă, dată de creșterea numărului de infectări, a limitat generozitatea europenilor.

China a funcționat diferit cu cele 5 tipuri de vaccinuri ale sale. După ce a declarat că a eradicat pandemia – după o dramă în Wuhan pe care nu se știe dacă generațiile viitoare vor putea să o cunoască în adevărata sa amploare – China nu a avut unde să-și testeze vaccinurile în faza a treia, de masă, de aceea a încheiat acorduri cu terțe state, în paralel cu scheme de împrumuturi elaborate pentru terți și promisiuni de livrare rapidă. China a marșat – ca și în cazul Belt and Road Initiative sau în cazul materialelor din prima fază a pandemiei - pe exportul vaccinurilor și pe folosirea acestei generozități interesate ca instrument de influență, ca pârghie de dominație și ca formulă de dominație globală. Producția sa enormă și lipsa presiunii unei afluențe de cazuri interne au făcut ca propria sa populație să nu aibă nevoie să fie vaccinată – ar fi consumat întreaga producție – ci să poată exporta vaccinurile. Și de aici, ca și în cazul Drumului Mătăsii, promovat azi ca soluție de relansare economică în unele state central asiatice și chiar europene, inițiativa vaccinurilor a început să aducă costuri.

Dacă din Occident vaccinurile erau costisitoare, de ultimă generație, din China ele veneau gratis, sau cvasi-gratis și erau oferite cu generozitate. Costurile la procurare erau foarte mici, incomparabile cu cele occidentale, chiar dacă eficiența a început să se probeze că e dubitabilă – în Brazilia se validase 50%, dar promisiunile și realizările, așteptările populației s-au dovedit chiar mai reduse, iar pentru unele dintre vaccinurile chineze rezultatele erau de-a dreptul irelevante. Apoi unele veneau cu credite care creau, în bine cunoscutul format de dominație economică prin constrângerea datoriilor, dependență și mai ales condiționare politică. China nu a învățat lecția costurilor și pierderilor de imagine și prestigiu al procedeului similar folosit la începutul pandemiei, cu ventilatoarele, măștile și instrumentele necesare combaterii pandemiei, și au continuat condiționarea politică ce însoțea formulele de livrare a vaccinurilor, cu precădere în țările în curs de dezvoltare.

Și dacă pe termen scurt lucrurile au funcționat în varianta chineză, stilul său de diplomație a vaccinurilor a avut aceeași soartă cu diplomația măștilor: costuri reduse dar la pachet cu condiționare politică, calitate redusă și promisiuni mari decontate în eșecuri, dezamăgiri și probleme cu toxicitatea și eficiența acestor vaccinuri. Însă pentru țările cu probleme în a oferi propriei populații perspectiva unui vaccin, speranța de care avea nevoie, varianta vaccinului chinez a fost o soluție impusă, obligatorie și pe care și-o puteau permite și care era la îndemână, care putea fi măcar un paleativ psihologic pentru propria populație până la apariția disponibilității vaccinurilor reale, serioase, occidentale, validate. Dar scumpe. Și greu de obținut, din caua producției restrânse.

Geopolitica vaccinurilor: spune-mi cu cine te însoțești. De la așteptări la competiții politice și gepolitice

Aceste condiționări au dublat o adevărată geopolitică a vaccinurilor, cu două componente: reafirmarea opțiunilor și confirmarea faliilor de încredere și relațională respectiv bătălia pentru spațiile de dispută dintre blocuri. Rusia și-a creat propriul vaccin, într-o formă clasică, cu eficiență discutabilă – între rate dubioase și neconcludente de succes și protecție și peste 90% în varianta publicată pe bani de statul rus în revistele prestigioase în domeniu, dar fără transparență și prezentare de date concrete, ba chiar cu identificarea unor copieri de rezultate și lipsa unor secvențe în testare. Și cu un Putin care a refuzat să se vaccineze cu propriul vaccin. Dar asta i-a permis să intre în joc, cu relevanță de influență geopolitică regională, și de a-și afirma și testa legăturile geopolitice aflându-se în joc.

Asfel, au început reașezările globale în privința sursei vaccinurilor. Și relevanța a fost la nivelul lumii întregi. Dacă SUA a marșat pe ideea vaccinurilor americane proprii utilizabile cu preponderență de americani, sosirea lui Joe Biden la Casa Albă a sporit doar organizarea și viteza de vaccinare dar și contribuția la programul COVAX. Vizată de cele mai multe cazuri de infectare din lume și cu pandemia subiect al dezbaterilor electorale de prim plan, noua administrație americană a fost blocată în privința perspectivelor de nevoia vaccinării masive a Americii în următoarele 4-6 luni.

Opțiunea britanicilor venită, în mare parte, din aceleași considerente, la al treilea val de lockdown, a dat naștere unei preeminențe a nevoii vaccinărilor – ca și în cazul statului Israel, dar pe alte baze, respectiv oferirea datelor și efectelor la scară largă către producător – de unde reacția europenilor față de această discriminare și, respectiv, episodul nefericit care a vizat blocarea exportului de vaccinuri peste granițele UE. Cum unul dintre cele mai importante vaccinuri era un produs britanico-suedez, produs atât în Regat cât și pe continent, acest episod a permis o nouă manifestare de natură geopolitică, lesne de interpretat ca fiind rezultatul sancționării și retorsiunii la adresa Londrei pentru Brexit. Reacție nepotrivită, oprită imediat, dar venită cu costuri majore.

Uniunea Europeană a reușit să mutualizeze cererea și să realizeze negocierea comună, reușind să obțină un preț bun pentru toate statele membre. Astfel a evitat rivalitățile, competiția directă și preeminența marilor actori în detrimentul celorlalți, mai ales că statele europene au rămas printre protagonistele majore ale infectării. Dar chiar și aici, în afara episodului disputei cu Marea Britanie și a întârzierii sprijinului pentru state terțe asociate și partenere din Balcanii de Vest și Parteneriatul Estic, a participării salutare la programul COVAX, UE nu a reușit să conteze în export și influență, deși multe idei au venit în acest sens: 13 state din Europa Centrală și de est, inclusiv România, au introdus solicitarea de sprijin pentru statele asociate din Balcani și Parteneriatul Estic, iar Franța a continuat să insiste pe programul COVAX pentru statele africane. Republica Moldova are promisiunea fermă a României pentru doze de vaccin, iar Albania a primit aceeași promisiune din partea unui stat european a cărui identitate nu a fost dată publicității. Aceasta a fost componenta geopolitică europeană.

Rusia a vizat statele din spațiul post-sovietic, cu precădere din Asia Centrală, Belarusul și Armenia, în timp ce diferența a făcut-o China în toate aceste state. Serbia și Bosnia Herzegovina au optat pentru Sputnik V, Serbia având și o sursă chineză, deopotrivă. Balcanii de Vest s-au dovedit un spațiu de rivalitate crescută pe toate cele trei direcții – Occidentul, Rusia și China. La nivelul UE, Ungaria a fost singurul stat care a preluat vaccinul rusesc. În schimb, China a vizat din start Asia de sud-est, dar imediat s-a întins la nivelul întregii lumi, cu precădere în spațiul statelor în curs de dezvoltare și sărace. Geopolitica chineză a fost mai extinsă.

China National Biotec Group (CNBG), a vizat testarea și distribuirea în Argentina, Bahrain, EgiptIordania, MorocPakistan, Peru și Emiratele Arabe Unite. Serbia a fost parte a acestor testări, dar ulterior au existat contradicții în această rivință. Sinovac a vizat BangladeshBrazilia, Chile, Indonezia, Turcia și Filipine, dar în Bangladesh s-a manifestat disputa sino-indiană și testele au fost stopate. CanSino a făcut teste în MexicPakistan, Rusia, Arabia Saudită și Chile. În Canada, testarea a fost blocată în august 2020, iar Uzbekistan pare să fi testat produsul Sinopharm. Toate aceste state care au participat la teste au încheiat acorduri de procurare din China, cu precădere: Indonezia - 50 de milioane de vaccinuri, Turcia - 20 de milioane, Emiratele Arabe Unite au fost prima țară care a validat un vaccin extern pentru întreaga populație.

Confruntarea vaccinurilor: eficiență, relevanță, siguranță, toxicitate, eficiență, garanții pe termen mediu și lung

Dacă China a fost prima țară care a produs, testat și distribuit vaccinuri, prezentate ca sigure și eficiente – la care s-a adăugat formula “la prețuri acceptabile” și cu scheme de finanțare avantajoase a procurării lor, în cantitățile necesare, ca și în cazul diplomației măștilor, și aici au apărut efectele secundare și elementele confruntării vaccinurilor. Astfel, rezultatele nefericite și discutabile ale CanSino s-au extins la nivelul întregii producții de vaccinuri chineze, mai ales că disputa internă din Brazilia, între președintele trumpist Bolsonaro și un guvernator de Sao Paolo, care a angajat cumpărarea a 46 milioane de vaccinuri chineze, după testare, a arătat eficiența de sub 50% a acestor vaccinuri de top chineze.

Acest fapt, combinat cu veștile despre eficiența de 95-97% ale Pfizer și Moderna au aruncat în aer narațiunea chineză și propaganda cu care se distribuiau vaccinurile pe bani, în scheme de creditate costisitoare și împovărătoare pentru statele în curs de dezvoltare și țările sărace vizate. China s-a dovedit că vinde un vaccin clasic, cu caracteristici discutabile, în timp ce vaccinurile occidentale erau bazate pe tehnologia ARN modernă și eficientă, aflată în cercetare de mulți ani. Și de data aceasta, investițiile de lungă durată în cercetare și tehnologie de ultimă oră au adus în prim plan opțiunile occidentale de vaccinuri, subminând formula chineză dar și pe cea rusă, deopotrivă.

China a contracarat cu programele sale de finanțare a propriei producții, oferind doze numeroase și suficiente, la prețuri incomparabil mai reduse, ba chiar și un împrumut de un miliard de dolari pentru statele Americii Latine și caraibiene pentru achiziția de vaccinuri. Însă lupta era deja pierdută, și nu mai era vorba despre opțiunea geopolitică la mijloc – ca în cazul Indiei, Bagladesh-ului, sau al Braziliei: pentru unele state și unii lideri, de data aceasta problema era să obții un vaccin, orice vaccin, pentru a nu pierde definitiv sprijinul populației.

Confruntarea a fost directă, după cum am văzut, în spațiul post-sovieticRepublica Moldova nu a scăpat, prin presiunea lui Dodon de a aduce vaccinuri rusești, dar și pentru opțiunea separatiștilor nistreni pe aceeași direcție. Dar și în Balcanii de Vest am avut aceleași competiții, în paralel cu alegerile și opțiunile geopolitice. Cazul cel mai dramatic a avut loc – și are – în Ucraina. Aici președintele Zelenski se află în imposibilitatea de a livra un vaccin populației, fiind obligat să promită accesul la o variantă occidentală de top în paralel cu achiziția unor tranșe de vaccinuri chineze, în timp ce opoziția pro-rusă face propaganda și tam-tam pentru achiziția vaccinurilor ruse. Același lucru, de politizare și rivalitate legată de orientarea strategică, s-a întâmplat în Bosnia Herzegovina între zona sârbă pro-rusă și cea pro-occidentală.

Dar partea cea mai complicată a procesului și rivalităților a venit din confruntarea de imagine, prin subminarea produsului competitorului. Iar campaniile cele mai virulente nu s-au regăsit în Europa, ci în Africa. Lăsând la o parte teoriile conspirației, războiul informațional și propaganda directă, confruntarea s-a transferat la nivelul disputelor politice din interiorul statelor, dar mai ales între partide politice cu orientări și finanțări venind din surse distincte, una pro-occidentală, alta pro-rusă sau filo-chineză.

Cum Rusia nu a ajuns la producția necesară pentru a acoperi toate promisiunile, bătăliile se duc pe cantități reduse aici, dar în cazul Chinei, confruntarea s-a dus între reproșurile pe componenta de prestigiu, eficiență, relevanță, siguranță, toxicitate, incriminate – în parte pe bună dreptate – produselor sale și propaganda comună sino-rusă vizând vaccinurile occidentale care nu sunt accesibile, sunt scumpe, Occidentul e egoist și nu dorește să dea din știința și produsele sale lumii, păstrează doar pentru statele bogate, în plus nu prezintă garanții pe termen mediu și lung – normal, deoarece producția acestor vaccinuri nu a permis evaluarea statistică după 2, 5 sau 10 ani pentru simplul motiv că au doar 6-7 luni de când au fost produse și testate pe oameni(lucru aplicabil tuturor vaccinurilor). Rezultatul a fost subminarea globală a încrederii generale în vaccinuri Anti-Covid și în vaccinare, de unde o mare problemă globală a combaterii pandemiei.

Problemele gestionării pandemiei, așteptărilor oamenilor, oboselii măsurilor restrictive, acceptabilității sociale a închiderii vieții sociale și comunitare

Câteva concluzii se detașează deja din experiența vaccinării târzii și incomplete și de la al doilea/al treilea val de izolare în case:

-         capacitatea de producție și distribuție a vaccinurilor este net inferioară vitezei de evoluție a pandemiei și de schimbare a tulpinilor; eficacitatea acestora ar putea fi pusă sub semnul întrebării, ca și sezonalitatea lor dacă funcționează după modelul gripei.

-         pentru a fi eficientă, acțiunea de vaccinare trebuie să fie una globală, nu secvențială, pe țări; în același timp, izolarea teritoriilor și închiderea frontierelor este doar o iluzie de factură psihologică și nu o măsură reală de stopare a răspândirii virusului;

-         rivalitățile și subminarea calității vaccinurilor produse – chiar dacă cu bază reală, în privința unora - prin campanii dirijate, au dus la o reacție la scară mare împotriva vaccinării în general;

-         acceptabilitatea măsurilor de izolare pentru populație scade dramatic și se apropie de final cu intrarea în această vară, oamenii fiind dispuși să-și asume riscurile confruntării cu infectarea mai degrabă decât să-și pericliteze situația economică, sănătatea mintală și să accepte formulele de efecte secundare ale măsurilor de gestionare a pandemiei, traduse prin distrugerea societăților în care trăiesc, a comunităților și familiilor extinse.

-         se vădește, fără drept de apel, avantajul apartenenței la familii puternice instituționale, economice și geografice, jucători regionali/globali potenți, și cu capacitate tehnologică de producere a unui vaccin, dar și cu capacitate economică pentru traversarea stării de lockdown, și a relansării post-pandemie. Statele medii și mici, rămase singure în furtună, în fața pandemiei, au capacități mult mai reduse de a supraviețui și de a se relansa, fiind vulnerabile și expuse.

În privința reducerii dramatice a acceptabilității măsurilor de constrângere și limitare a libertății de mișcare, aceasta e accentuată de politizarea situației și emergența forțelor politice construite pe contestarea pandemiei, a tratamentelor, a vaccinurilor, sau pe valorificarea reacțiilor impopulare partidelor de mainstream, nu rareori realizată și prin valorificarea teoriilor conspirației și a propagandei anti-Covid, ca și profitarea de formele de reacție individuală la criză, de negare a amenințării ca modalitate de a gestiona psihic situația suferințelor date de pandemie.