Curtea Constituțională este instituția supremă juridică al cărei rol ponderator privește judecarea litigiilor de natură constituțională. În varianta CCM din Republica Moldova(ca și a CCR de la București) substanța instituției, provenită de la modul de desemnare al judecătorilor, are natura dualăprofesională / juridică și politică, dar cu un politic dominant. CCM este cunoscută în domeniu pentru hotărârea discutabilă a anulării întregii activități constituționale timp de mai mulți ani, privind modificarea alegerii Președintelui de către Parlament și revenirea la formula anterioară lui 2000. O hotărâre fără precedent și neregăsită în nici o formă de justiție constituțională europeană (cu toată deferența față de prietenul Alexandru Tănase care era atunci președinte al CCM). Tot astfel cum, aceiași Curte Constituțională, ba chiar în aproximativ aceiași componență, este autoarea reparației morale și istorice privind aducerea la zi a Constituției prin includerea temeirilor din Declarația de Independență care validează existența statală a Republicii Moldova, înainte de adoptarea actului constitutiv, respectiv recunoaște identitatea românească a limbii – explicit – și a majorității din Republica Moldova – implicit – indiferent cum se autoidentifică aceasta.

De această dată, componența care pronunță astăzi hotărâri ale CCM – cu 6 membri și o majoritate greu de decantat în lipsa unuia dintre judecători, decedat, și a lipsei unui membru desemnat de către CSM – vizează o decizie atât juridică cât și politică, ba mai grav, de oportunitate politică. Potrivit dreptului pe care-l cunosc, recomandarea mea către CCM ar fi că acesta e un caz ce privește viața politică și mai ales decizia de oportunitate a Președintelui Republicii Moldova, deci aș declara că sunt incompetent să mă pronunț, potrivit Constituției.

Trebuie să recunoaștem că pretenția noastră e exagerată și nenaturală. Orice instituție –se întâmplă acest lucru și la București – îmbracă logica de a acumula natural cât mai multă putere și atribuții și, pe cale de consecință, CCM, ca și CCR dincoace de Prut, are tendința de a se pronunța pe orice capăt de cerere cu care ajunge să fie sesizată. Dar, pe fond, asta înseamnă să se pronunțe pe atribuțiile unei puteri, Executive - bicefală la Chișinău ca și la București sau Paris – Guvern-Președinte – atribuții care nu-i aparțin. Cu aceeași ocazie, îmi permit să remarc și observația subtilă făcută de prietenul Oazu Nantoi, deputat PAS, care a sesizat corect diferența de nuanță și statut între legitimitatea și substanța Președintelui ales de către Parlament și cel ales direct, o deosebire de cadru constituțional între momentele în care s-a pronunțat anterior Curtea și cel în care i se cere să se pronunțe astăzi.

Substanța de legitimitate, mod de alegere și atribuții, face ca opțiunea actuală a Președintelui Maia Sandu să fie infinit mai independentă de Parlament și, desigur, exprimând voința și opțiunea sa de OPORTUNITATE, subiect ce revine exclusiv zonei executive, deciziei Președintelui, prin decret prezidențial de numire, și nu poate fi supusă judecății CCM, care studiază și se pronunță doar pe temeiurile de legalitate, și mai exact pe cele de CONSTITUȚIONALITATE.

Să ne lămurim: că alege să promoveze un premier al unei majorități de conjunctură sau să numească un premier la propria sa alegere, Președintele e cel ce decide OPORTUNITATEA, când nu are în față o coaliție stabilită legal, înregistrată legal sau constituită din entități juridice legal validate, ceea ce înseamnă, în fapt și în drept, FORMALIZAREA unei majorități. Altfel, Hotărârea CCM pe această speță, invocată ca precedent de către PSRM în propria cerere, nu poate fi precedent pentru acest caz din două motive: primul, pentru că vorbim de alt cadru constituțional, alt raport de legitimitate și dependență între Parlament și Președinte, în momentul pronunțării, față de cel prezent; al doilea, pentru că ideea formalizării unei majorități nu se rezumă la strângerea de semnături otova de la deputați individuali, migranți între partide și supuși tentațiilor ca orice traseist, ci existenței unui acord între instituții formalizate și recunoscute de către justiția Republicii Moldova – Partide, grupuri parlamentare ale unor partide stabile, etc.

Unul dintre motivele recurgerii la această formulă constituțională, a cercetării despre existența unei majorități prin consultări și deciziei finale de oportunitate ale președintelui ales - atunci când Parlamentul nu are un singur partid care a câștigat majoritatea sau o coaliție electorală formal înregistrată - ține tocmai de nevoia de stabilitate a acestei majorități, care trebuie să dea sustenabilitate unui guvern. Guvernele nu se schimbă la fiecare două zile, odată cu schimbarea de opțiuni a unui deputat sau altul, bazat pe conjunctură. Or nimeni nu garantează că mâine această formulă ad hoc va avea durabilitate.

Dacă în spatele unei asemenea construcții se află credibilitatea Președintelui statului, proaspăt ales, lucrurile ar arăta sensibil altfel. Acum nu suntem în acest caz, opțiunea de OPORTUNITATE a Președintelui Maia Sandu este pentru alegeri anticipate, a afirmat-o transparent în campanie, a obținut voturi și a câștigat alegerile prezidențiale pe această bază, a numit premierul desemnat în această cheie și, deci, abordarea e transparentă și validată electoral prin voința cetățenilor.

Și dacă mâine, unul dintre semnatarii documentului vehiculat de PSRM renunță la semnătură? Migrează spre alt partid, alege o altă opțiune, își retrage formal semnătura dată? Cum ar trebui să judece CCM un asemenea fapt, o asemenea posibilitate, odată ce nu este ținut de documente oficiale semnate de instituții recunoscute juridic de către statul Republica Moldova? Evident că acest experiment al consecințelor se va regăsi în evaluarea CCM.

Motiv pentru care, în cazul analizei acestui caz, Curtea Constituțională trece, succesiv, prin câteva etape:

verificarea admisibilității și competenței Curții în a se pronunța pe subiect

- dacă este responsabilitatea, rolul și atribuția sa în a se pronunța pe oportunitatea unui act executiv al Președintelui - desemnarea Premierului; personal, considerăm că, chiar dacă instituția desemnării premierului este una menționată în Constituție, actul de desemnare este unul de voință, manifest, de oportunitate stabilită de către Președinte.

- să evalueze dacă are în față o majoritate formală; și atunci va trebui să constate, chiar pe baza fostei hotărâri luate ca precedent, tocmai că nu are în față o majoritate formalizată, despre care să discute privind încadrarea chiar în termenii Hotărârii anterioare.

În fapt, Curtea Constituțională are la îndemână, ca bază a solicitării de desemnare a unui Premier, numai o listă de semnături, și acelea obținute cu multe dubii, unele relevate de către Maia Sandu atunci când a emis decretul de numire a doamnei Gavriliță pentru o nouă încercare de a obține un mandat sau de a verifica și valida imposibilitatea acestui demers. Pe o asemenea bază, și pe studierea consecințelor unei decizii de numire, Președintele Maia Sandu a găsit cu cale – și asta va urma să constate similar și CCM – că varianta responsabilă este aceea de a valida oportunitatea stabilită suveran de către Președinte, pe bază de voință manifestă, legitimată electoral, și de oportunitate, nicidecum improvizația instabilă a unei majorități conjuncturale a celor ce se agață de fotoliul de deputat, fără perspectiva de a valida un guvern, din contra, deschiși presiunii și tentațiilor aranjamentelor para-politice și complet neconstituționale, ba chiar pe deplin ilegale, care definesc nivelul de corupție în politica Republicii Moldova.