Un plânset sfâșietor de copil izbucni, pe nepusă masă, pe palierul nostru. Însoțit de nevastă-mea, am alergat prin antreu și am ieșit afară și am văzut un leagăn în fața ușii noastre și în el un copil, plângând ca din gură de șarpe. Liftul uruia. Ceea ce însemna că cel sau cea care-l abandonaseră pe odihna de la etajul nostru pleca cu liftul. Am alergat într-un suflet pe scări, dar liftul se opri la parter înaintea mea. Am ieșit în curte. Ograda blocului era pustie. M-am întors acasă, unde nevastă-mea încerca să ogoiască bebelușul, care acum plângea și mai tare, aș zice chiar că zbiera. Pe copilul acela pe care cineva îl lepădase în fața ușii noastre, nevastă-mea îl luase în brațe și îl legăna în timp ce se plimba prin apartament. Când l-am găsit, mi se pare că am dat cu ușa în el, poate de asta plângea.

- Apleacă-l, am povățuit-o eu pe nevastă-mea.
- Dar eu nu am alăptat niciun copil până acum și nu știu cum se face, mi s-a plans ea, în timp ce-și extrase sânul din pușcăria sutienului și-i băgă sfârcul în gura bebelușului, și acesta se liniști pe dată.

Noi n-aveam copii și mama sau tata care-și abandonase pruncul în fața ușii noastre cred că știa asta, după cum știa și că noi, la ora aia, eram acasă.

Ne doream foarte mult un copil și, iată-l și, totuși, nu era copilul nostru. Era un copil abandonat în fața ușii noastre. Un copil străin. Iar cei care l-au lepădat acolo poate că voiau să ne acuze că l-am răpit și să ne ceară despăgubiri. De aceea, trebuia să anunțăm cât mai repede poliția.

- Telefonează-i tu, că eu sunt ocupată, mi-a zis Liza și mi-a făcut semn cu capul spre bebeluș, care adormise cu țâța ei în gură și era atât de fericit.

Am mers într-o altă cameră și am telefonat la poliție, iar în timp ce-I așteptam să vină mă întrebam oare cine și de ce și-a lăsat copilul, de doar câteva săptămâni,  în fața ușii noastre: Să fie cineva care nu are bani ca să-l întrețină sau cineva care s-a îmbolnăvit și nu mai are mult să trăiască? Dar poate că e cineva care vrea să plece peste hotare și pruncul ăsta îl încurca să se ducă?  Sau e vreo mămică pe care soțul o părăsise și ea s-a răzbunat în felul acesta pe nesimțitul ăla? Dar atunci de ce l-a mai făcut?

Toate aceste întrebări îmi zumzăiau în cap ca un roi de viespi în vreme ce așteptam să vină poliția. Toate ca toate , dar nu înțelegeam de ce l-a lepădat chiar în fața ușii noastre.

Pruncul dormea cu țâța Lizei în gură și eu aveam impresia că semănau leit, de parcă ea ar fi fost mama lui.

Veni poliția și ni-l luă. Ne-am despărțit de bebelușul ăsta cu o mare părere de rău. Aproape că ne obișnuisem cu el. Polițiștii plecară și noi i-am condus până la lift. Când ne-am întors acasă, am văzut leagănul în care l-am găsit și ne-am dat seama că am uitat să li-l dăm. Pe fundul lui era o mănușă. O mănușă roșie, de adult. Probabil, era a mamei. Părea ticistă cu ceva. Am băgat mâna în ea și am scos de acolo un teanc de bancnote.

I-am numărat. Erau 5000 de lei, probabil, din partea mamei pentru viitorii părinți ai copilului. Deci mama acestui copilaș nu era neapărat o femeie sărmană. Nu de aia renunțase la el. Nu puteam însă înțelege de ce, fiindcă bebelușul ăla plesnea de voie bună și sănătate și era pur și simplu încântător.