O mașină neagră se opri în dreptul lui Nicolae, care tocmai ieșise din Tukano, unde băuse o cafea, cu prietenul său Emil. Șoferul îl strigă. Nicolae s-a întors, mirat că acesta îi știa numele. S-a oprit și îl privea, încercând să-și dea seama dacă îl cunoaște și el sau nu. Trei tipi au sărit afară, l-au înșfăcat de brațe și l-au împins pe bancheta din spate, unde doi dintre ei l-au încondeiat ca două paranteze, iar cel de-al treilea, s-a așezat în față, lângă șoferul care-l strigase și care ambală motorul, cât ai clipi din gene, mergând din ce în ce mai repede, gonind cu o viteză pur și simplu amețitoare, într-o tăcere deplină, și într-o direcție necunoscută, vreme de vreo oră.

L-au dat jos din mașină în fața sediului KGB-ului din Tiraspol, unde Nicolae își ridică ochii spre firma agățată pe fațada acelei clădiri cenușii, pe care o citi, cu maxilarele căzute. L-au lăsat s-o citească , fără a-i face nimic. Apoi l-au îmbrâncit în pântecele clădirii. L-au băgat într-o sală goală, fără scaune și mese. Pe pereții goi atârnau doar două portrete, unul în fața sa și altul în spate, iar el se afla între ele, între portretele lui Putin și Krasnoselski, neștiind la care să se uite. L-au lăsat vreo oră acolo.

Ușa s-a deschis și apăru Emil, prietenul său din Chișinău, cu care în această dimineață a băut o cafea la Tukano  și el rămase tablou.  Își închise și își deschise de câteva ori pleoapele. Se frecă la ochi, nevenindu-i să creadă că cel pe care-l vedea în fața sa putea să fie chiar Emil, cu care băuse în această dimineață o cafea la Tukano.

Emil își aduse și un scaun cu el, pe care se așeză picior peste picior  și își aprinse o țigară. Emil. Prietenul său din Chișinău. Jurnalistul. Emil Chitoroagă. Nu-i venea să-și creadă ochilor.

- Vrei o cafea?

- O cafea?

- Da, o cafea.

- Da tu mai bine spune-mi ce cauți aici?

- Eu lucrez pentru ei.

- Tu?

- Da, eu.

- Pentru ei?

- Da, pentru ei.

- Dar oare nu tu nu mai departe decât azi dimineață mi-ai spus că ești pentru unirea Moldovei cu România? Oare nu tu mi-ai spus asta?

- Eu, dar una cu alta nu se contrazice.

- Cum nu se contrazice?

- Dacă-ți spun.

- Și ei știu că tu ești pentru unirea Moldovei cu România?

- Da.

- Și nu-ți fac nimic?

- Nu, după cum vezi. Pot vorbi despre asta chiar și aici, în sediul celei mai temute instituții din zona noastră.

- Ceva nu pricep.

- Îmi dau seama.

- Ești un provocator.

- Sunt.

- Adică tu zici că ești pentru unire pentru a ne prinde pe noi în cârlig.

- Așa e.

- Și tot de aia strigai să evacuăm armata rusă și să-l arestăm pe Krasnoselski, pentru a ne face pe noi să ne dăm drumul la gură.

- Da, de asta.

- Deci recunoști?

- Și de ce nu aș recunoaște-o?

- Și nu ți-e jenă?

- Nu.

- Dar dimineață te băteai cu pumnul în piept că ești sincer?

- Ca să mă crezi.

- Da de ce m-ați adus aici?

- Nu știu.

- Nu știi?

- Nu.

- Dar tu de ce ai venit aici?

- Tot ei m-au adus.

- Te-au răpit și pe tine?

- Nu, eu am venit de bunăvoie.

- De bunăvoie?

- Da.

- Zi-mi, m-ai putea ajuta să ies de aici?

- Nu.

- Da ce crezi că vor de la mine?

- Nu știu.

- Și nu ai nici măcar o bănuială?

- Am una.

- Care?

- Vor să-ți propună să lucrezi pentru ei.

- Și dacă eu n-am să vreau?

- Atunci nu ai să mai ieși niciodată de aici?

- Niciodată?

- Da, niciodată.

- Adică o să mă omoare?

- De ce neapărat să te omoare?

- Dar ce-o să-mi facă?

- O să te închidă.

- Cum?

- Da, o să te închidă.

- Unde?

- Aici.

- Aici?

- Da. Uite, vezi trapa asta?

- Da, o văd.

- Ea se deschide.

- Și?

- Pe ea vei fi coborât în închisoare. Fiindcă sub podeaua asta pe care stăm noi acum se află cea mai cumplită închisoare din Tiraspol.

- Nu mai spune.

- Ei o să deschidă trapa asta și o să te arunce și pe tine acolo.

- Și nu m-ar putea lăsa să mă gândesc vreo zi - două?

- Nu.

- Dar tu nu m-ai putea scoate de aici?

- Nu. Parcă ți-am spus că nu. Vrei o cafea?

- E cu noviciok?

- Da.

- Ce sincer ești!

- Doar suntem prieteni.

- Crezi după tot ce s-a întâmplat că mai putem vorbi despre prietenie?

- Și de ce nu am putea vorbi?

- Hai nu mă fă să râd!

- Râzi, dacă vrei.

- Oare nu tu i-ai spus șoferului cum mă cheamă?

- Eu.

- Și oare nu tu m-ai chemat în dimineața asta la Tukano?

- Eu.

- Adică i-ai ajutat să mă răpească?

- Da, i-am ajutat.

- Înseamnă că tu, într-adevăr, lucrezi pentru ei.

- Da, lucrez.

- Și cum de ai acceptat? Pentru bani?

- Nu.

- Dar pentru ce, doar erai un mare patriot?

- Și sunt. Mai sunt încă.

- Și atunci cum de-ai primit să lucrezi pentru ei?

- Nu am făcut-o de bunăvoie.

- Te-au impus?

- Da.

- Dar cum?

- Au și ei metodele lor.

- Te-au bătut?

- E puțin spus.

- Te-au maltratat?

- Nu doar că m-au maltratat.

- Te-au schingiuit?

- Da.

- Unde?

- În camera care se află sub podeaua asta.

- Sub podeaua asta?

- Da, sub podeaua asta.

- Dar cum te-au adus aici?

- M-au răpit, la fel ca și pe tine.

- Dar de ce?

- Pentru a-mi cere să lucrez pentru ei.

- Dar de ce te-au schingiuit?

- Pentru că nu voiam.

- Acum înțeleg.

- Pentru că nu voiam, au schimbat foaia, fiindcă până atunci discutaseră foarte amabil cu mine. Cam cum discutăm noi.

- Așa.

- Dar când au văzut că refuz, au schimbat foaia și m-au dat pe mâinile unor huidume care m-au schingiuit până mi-am pierdut cunoștința. M-au readus la viață  și iar m-au maltratat până am zis da.

- Și crezi că și cu mine vor face la fel?

- Dacă ai să refuzi, da.

- Triunghiul acesta de pe frunte îl ai de atunci?

- Da.

- Of. Și tăietura de pe obrazul stâng?

- Tot de atunci.

- Îngrozitor.

- Mă loveau cu fruntea de colțul acesta al mesei. Apoi m-au izbit cu buca feței, până mi-au spart obrazul și mi-au făcut o gaură în el, cam cum era gaura aia din steagul României.

- De colțul acesta?

- Da. De acesta. După care..

- Stop, mai mult nu mai vreau să aud nimic.

- Cum vrei.

- Nu, te rog, hai să vorbim despre altceva.

- Eu voiam ca să știi.

- Nu vreau să știu nimic.

- Bine.

- Îți mulțumesc.

- Nici eu nu am vrut să știu. Dar atât de tare m-au bătut atunci.

- Oh, nu, oprește-te.

- Bine.

- Cel mai tare mă tem în viață de bătaie.

- Și eu.

- Eu mă tem de mor.

- De ceea ce te temi, de aia nu ai să scapi. Eu, de exemplu, nu am scăpat, iar cea mai cumplită bătaie am încasat-o chiar aici. Vrei o țigară?

- E cu droguri?

- Da.

- Atunci nu vreau.

- Cum vrei.

- Dar spune-mi, te rog, și mie ceva: oare cum se face că ești așa de sincer cu mine?

- Cum să nu fiu, dacă suntem prieteni.

- Dar ei nu o să-ți facă nimic că ești așa de sincer cu mine?

- Nu.

- Cum așa?

- Ei știu.

- Ei știu?

- Da, ei mi-au permis.

- Deci o faci cu voia lor?

- Da.

- Ajută-mă, te rog, să ies de aici.

- Nu am cum.

- Și dacă aș încerca să fug?

- Nu ai pe unde.

- Asta înseamnă că nu am să pot ieși niciodată de aici?

- Da, niciodată.

- Mamă, mamă, mamă, ce mă fac eu acum?

- Scuze, Nicule, dar eu trebuie să plec. Mă întorc la Chișinău. În seara asta mă întâlnesc la ELI-PILI cu Livia, ca să luăm cina împreună.

- Și ea a acceptat?

- Cum să nu accepte dacă plătesc eu totul?

- Of, Livia, Livia.

- Nu numai Livia e așa.

- Știu.

- Gata, eu am plecat. Salut, Nicule!

- O, cât aș da să merg și eu acum la ELI-PILI. Cât aș da.

- Te înțeleg, dar nu am cum să te ajut.

Emil sări în picioare, apucă scaunul, și cu el în brațe se apropie de ușă. Apăsă în jos clanța, când îl auzi pe Nicu strigându-l din urmă.

- Stai, stai, nu pleca. Zi-le că accept.

- Că accepți ce?

- Să lucrez pentru ei.

- Pentru care ei?

- Pentru voi.

- Pentru care noi?

- Pentru KGB, pentru  Krasnoselski, pentru Tiraspol, pentru Moscova, pentru Putin.

- A-a-a.

- Le spui?

- Nu.

- Dar de ce?

- Ai să le spui tu singur, când or să te întrebe. Batfă! Eu am plecat! Sper să ne vedem în curând la Tukano sau la ELI-PILI.

Emil plecă și Nicolae rămase singur, în camera aia goală. Se plimba prin odaia aia în care nu există nici măcar un singur scaun sau vreo masă, dintr-un capăt în altul, cu mâinile la spate, mergând din ce în ce mai repede.

Deodată, din camera de dedesubt auzi un geamăt slab, și cu cât trecea timpul, acesta devenea tot mai puternic, până când se transformă într-un urlet. Se vedea că era maltratat cineva acolo, jos, își spuse Nicolae, și își astupă urechile, pentru a nu auzi loviturile de pumni și de picioare, dar mai ales icnetele, gemetele, urletele, vaietele și plânsetele omului acela, maltratat în camera de dedesubt.

De fiecare dată când le auzea Nicolae se lipea de perete și se chircea, de parcă el era lovit. Apoi toate zgomotele alea de sub podea se stinseră și Nicolae își reluă plimbarea prin odaia aia goală, mergând de la portretul lui Putin spre cel al lui Krasnoselski și înapoi. Nicolae își ciuli urechile și ascultă. De sub podeaua aia răzbătea o liniște ca de mormânt.

Nicolae auzi pași pe coridor și se repezi la ușă, dar nimeni nu deschise ușa și pașii se îndepărtară. Reizbucniră vaietele de sub podea. Care deveniră pur și simplu sfâșietoare.

- Of, nu mai trageți, nu mai trageți, vă implor, striga o voce plângăreață în camera aia de sub camera în care se află Nicolae. Care se chirci la podea și începu să plângă.

Notă: Textul acesta e o proză și trebuie citit în această cheie.