După ce  Curtea Constituțională a anulat legea care-i conferea limbii ruse un statut special, omuleții roșii și-au răsucit drapelele și i le-au dat lui Vova, care a dispărut cu ele undeva în susul străzii. Odată scăpând de drapele, omuleții roșii și-au împăturit și pancartele și le-au băgat în genți. Liuba scăpă din mână placarda pe care scria ruki proci ot ruskovo iazâka și se aplecă s-o ridice. Se repezi spre ea și Gheorghe, care de dimineață se contrase cu omuleții roșii pe deasupra capetelor polițiștilor, dar mai agilă se dovedi Liuba, care culese rapid de jos bucata de hârtie și o băgă în geantă. Se alătură tovarășilor ei, care ieșiseră la marginea străzii și se uitau spre deal, de unde ar fi trebuit să apară Anton Vladimirovici, pe care-l chemă Natașa, îndată după ce au aflat decizia Curții. Natașa l-a telefonat imediat. Anton Vladimirovici parcase mașina trei case mai încolo, fiind gata oricând să-i ia, dacă ei i-ar fi cerut asta. Veni într-o clipă. El îi aduse dimineața în fața Curții Constituționale, și el se opri acum în dreptul lor și Clavdii urcă primul, înaintea fetelor.

Oamenii cu care s-au confruntat non-stop pe parcursul zilei acum îi huiduiau.  Clavdii își dădu seama că le-a lăsat pe fete în drum și ieși din mașină și le lăsă pe ele să urce. Apoi urcă și el. Iar după ce urcă, deschise portiera și îi înjură pe oamenii cu care s-a înjurat toată ziua peste capetele polițiștilor care-i despărțeau.

Mașina plecă în mare trombă și ultimul lucru pe care îl auzi Liuba fu un vers dintr-un cântec:

- Limba noastră e o comoară…, pe care-l cânta mulțimea care nu voia să se împrăștie. Fiindcă Liuba nu știa deloc româna, nu a înțeles nici despre ce cântau oamenii care se încăpățânau să mai rămână în fața Curții Constituționale, chiar și după ce s-a terminat totul.

Crezu că fu înjurată și îi înjura și ea:

- Da mai duceți-vă și voi în…

Liuba era tare supărată și foarte obosită. Supărată că legea a fost anulată și foarte obosită după confruntarea de azi. Mașina gonea spre sediul PSRM-ului și ea își aminti cum ei au mers să spargă mitingul de azi și cum s-au confruntat toată ziua cu oamenii ăia care le-au strigat să plece de acolo. Ea era răgușită. Toată ziua a strigat  ruki proci ot urskova iazâka și acum o zgârâia ceva în gât. Strigase la megafon vrând să-l acopere pe omul din fața ei care și el striga la megafon.

Anton Vladimirovici opri mașina chiar în fața sediului PSRM-ului și o întrebă pe Liuba dacă ar vrea s-o ducă și acasă după asta, și ea îi răspunse că nu, nu vrea și vocea aproape că nu i se mai auzea, de răgușit ce era.

Intră ultima în sediul PSRM-ului.  Deschise ușa și pătrunse în sală și în minte îi răsuna un slogan pe care-l scandaseră toată ziua oamenii ăia strânși în fața Curții Constituționale.

- Limba română

 e aici pe veci stăpână.

Asta strigaseră ei și cuvintele astea nu-i ieșeau din cap și pace. Măcar dacă ar știut ce înseamnă, dar nu știa.  Ca să scap de ele, ar trebui să știu mai întâi ce înseamnă, își spuse ea.

Era foarte tristă când intră în cabinetul șefului și acesta încercă s-o îmbărbăteze.

- Da, poftim, semnați aici, îi spuse șeful și ea semnă și primi banii care i se cuveneau pentru munca de azi.

Primi banii, ieși din clădirea PSRM-ului și se duse la ELI-PILI, singură, pentru că toți ceilalți se grăbiră să ajungă acasă.

Se îmbătă. Bău toți banii pe care-i câștigă azi. Dar așa și nu putu să scape de solganul acela care i se învârtea neîncetat în minte:

- Limba română

 e aici pe veci stăpână.