Când tipul ăla ieși dintr-o mașină neagră, cu numere transnistrene, și se apropie de poarta Ambasadei Republicii Moldova, am știu din capul locului că era  Vasilii Vasilievici Petrov, cu toate că nu-l mai văzusem până atunci niciodată în viață.

- Sunteți Vasilii Vasilievici Petrov? l-am întrebat eu, mai mult de formă.

- Întocmai. Eu sunt.

- Intrați. Domnul Ambasador vă așteaptă.

Vasilii Vasilievici intră și eu l-am invitat să meargă în fața mea. Urcă scările ca un soldat, sărind peste două sau trei trepte deodată, iar ușa de la intrare o deschise ca și cum ar fi tras inelul unei grenade.  Așteptându-mă să-i spun încotro s-o ia, mă privi cu niște ochi metalici și aspri, cu care mă priveau adeseori vameșii transnistreni când treceam în partea cealaltă a Nistrului.  Nu putui să citesc ce gândea.

- Veniți după mine, i-am spus  și am cotit-o pe coridorul din dreapta. Vasilii Vasilievici mă însoți, dar pășea în așa fel că nu auzeam niciun zgomot în spatele meu, de parcă nu ar fi fost nimeni în urma mea. Oare nu s-o fi răzgândit și nu a plecat înapoi? M-am întors. Nu, nu, el venea după mine,  dar pășea vătuit, abia atingând podeaua cu bocancii.

Am deschis ușa cabinetului ambasadorului, care se ridică de la masa sa și ne veni în întâmpinare cu brațele desfăcute. M-am ferit într-o parte, căci nu pe mine voia el să mă îmbrățișeze.

- Poftim, luați loc aici, Vasilii Vasilievici, îl conduse ambasadorul spre un fotoliu alb, lipit de perete.

- Eu pot să plec, l-am întrebat pe domnul ambasador, uitându-mă spre ușă.

- De ce să pleci, rămâi?

- El e domnul Ciobanu, angajatul nostru. O să rămână și el cu noi.

- Să rămână, primi Vasilii Vasilievici.

- Eu nu am secrete față de nimeni.

- Nici eu, zise Vasilii Vasilievici.

- Stai și tu undeva, îmi spuse ambasadorul și eu m-am așezat în celălalt fotoliu alb din cabinetul ambasadorului, uimit că acesta nu-mi ceruse să plec, dar nu-mi ceruse, fiindcă eu nu sunt doar șoferul său, ci și bodyguardul său, dar despre asta nu știe nimeni. Dacă m-a rugat să rămân, înseamnă că ar trebui să fiu cu ochii în patru, m-am gândit eu și l-am privit mai cu atenție pe Vasilii Vasilievici care mi se păru că stă în fotoliul acela ca un soldat în tranșeie.

- Ați adus? l-a întrebat ambasadorul.

- Da.

- Unde-s?

- În geanta asta.

- În geanta asta? Dar parcă ne-am înțeles…

- Tovarășul Krasnoselski a zis că așa e mai bine.

- Și nu v-ați temut să-i cărați tocmai din Tiraspol?

- De ce să mă tem?

- De…

- Eu nu mă mai tem de nimic.

- Vreți să-i vedeți?

- Da.

Vasilii Vasilievici și domnul ambasador s-au întors cu spatele spre mine și au deschis geanta aia neagră.

- Oho, cât de mulți sunt.

- Așa cum ne-am înțeles.

- Pot s-o iau?

- Dar dumneavoastră v-ați îndeplinit promisiunea?

- Cum să nu. Am făcut toate demersurile necesare ca să…, zise ambasadorul și se uită la mine. Eu îmi coborâi ochii în podea.

- Și credeți că o să putem și de acum ?..

- Da, sigur că da.

- Atunci, poftiți geanta, i-o înmână Petrov și ambasadorul mi-o înmână mie.

- Păzește-o ca pe ochii din cap, ca să nu ți-o ia cumva și să fugă cu ea, îmi spuse el. Iar pe Vasilii Vasilievici îl întrebă dacă vrea cafea sau coniac.

- Cred că mai degrabă un coniac.

Ambasadorul deschise ușa unui dulap și scoase de acolo o sticlă de Călărași și  două pahare.

- Vrei și tu, Ghiță?

- Nu, domnule ambasador.

Au ciocnit și au dat paharele peste cap dintr-o înghițitură.

- Acum ar merge și o cafea, îi zise Vasilii Vasilievici și secretara, de parcă ar fi stat și ar fi ascultat la ușă, se ivi în prag cu o tavă cu două cafele și cu o ciocolată neagră pe o farfurie. Lăsă tava pe masă și se retrase, mai lăsând după ea și un miros de parfum fin și îmbietor.

- Diseară vă invit la cină, în restaurantul Taras. Veniți?

- Da. Dar mai pot veni cu cineva?

- Cu oricine vreți dumneavoastră.

- Voi veni cu Lena.

- Minunat, încuviință ambasadorul și Petrov plecă. Eu i-am înmânat geanta ambasadorului , care mi se păru foarte grea. Oare nu era plină cu bani? Căci așa de grei mai pot fi doar banii, oricât de straniu ar părea. Oare nu erau bani în ea? Sau ce puteau fi?.. Diamante? Sau documente?.. Sau?..

Ambasadorul o încuie în seif și eu m-am grăbit să-l ajung din urmă pe Petrov, care mă aștepta, ușor plictisit, în coridor.

În fața mașinii sale, cu numere transnistrene, își aprinse o țigară. Trase însă doar câteva fumuri și o aruncă.

Urcă și porni motorul. Plecă. Din urma mașinii sale se ridică un nor de fum ca atunci când arunci o grenadă și ea explodează.

NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și ar trebui receptat ca atare.