Zbârnâi telefonul și am ridicat receptorul. Era Vladimir.

Am rămas perplex, pentru că vecinul meu nu mă suna niciodată. Ba mai mult decât atât, de regulă, se făcea că plouă când ne întâlneam în curte sau în stradă, cu toate că locuiam vizavi. Ce l-o fi apucat oare să mă sune acum ?

Explicația era foarte simplă. Îi venise văru-său, Cezar, din România, din București, și avea nevoie de ajutorul meu.

Am alergat în mare grabă în sufragerie, unde taică-meu  se uita la un meci de hochei dintre selecționata țării noastre – URSS-ul - și Canada.  URSS-ul ataca și el nu reacționă la vocea mea, ba chiar se supără foarte tare că eu insistam să-i spun ceva. Așa că m-am așezat și eu pe un scaun, și am așteptat cuminte ca Fetisov să-i dribleze pe canadieni și să marcheze.

- G-o-o-o-o-o-o-l! jubila taică-meu.

- Dă-mi niște bani, l-am rugat eu.

- Dar pentru ce-ți trebuie?

- Mă duc în oraș?

- Cu cine?

- Cu Vladimir și cu văru-său, Cezar, din România.

- Dar au venit?! unde făcu taică-meu, și se holbă la mine. Dar începu cea de-a doua repriză și el îmi întoarse spatele.

- Îmi dai sau nu?

- Ține o rublă, îmi întinse taică-meu o bancnotă lucioasă și eu am rămas afiș, fiindcă el nu-mi dădea niciodată mai mult de douăzeci de copeici, dar acum îmi dăduse tocmai o rublă. Să fi fost oare din cauză că URSS-ul conducea Canada? Sau pentru că mă duceam să mă întâlnesc cu cineva din România? Da de unde, că el nu-i prea înghițea pe români, cum, de altfel, nu-i prea înghițeam nici eu, deși nu-i văzusem niciodată în viață.

Am ieșit în curte, unde l-am văzut pe Vladimir stând pe bancă alături de un băiat blond, cu un cap mai înalt decât el, deci, și decât mine. Stăteau în tăcere și se uitau după mașinile care vâjâiau pe stradă. Tata îmi spunea că toți românii sunt fasciști, dar acesta era blând și zâmbitor, mă gândeam eu în timp ce mă apropiam de cei doi veri care stăteau pe aceeași bancă, fără să-și spună nimic. Oare să nu aibă dreptate tata?

- On moi dvoiurodnâi brat, Cezar, iz Buharesta. Ucitsea v adinadțatâi clas.

- U nih esti adinadațâi clas?

- Da. Daje dvenadțati.

- Udivitelino.

Noi învățam doar zece clase, pe când ei doisprezece. Uimitor. L-am privit pe Cezar cu ochii cât cepele, dar și el mă privea intrigat, neștiind despre ce am vorbit noi doi până atunci.

Am înțeles de ce m-a chemat Vladimir,  ca să-i ajut să comunice între ei. Deși erau veri,  nu puteau discuta unul cu altul, fiindcă Vladimir nu știa româna, iar Cezar, rusa și, respectiv, se holbau ca muții unul la altul și nu-și spuneau nimic. Eu ar fi trebuit să le traduc. Să fiu traducătorul lor.

- Eu sunt vecinul vărului tău și mă cheamă Nicolae. Eu sunt elev în clasa a noua.

- Îmi pare bine. Sunt încântat, îmi spuse Cezar. Mi se pare că și Vladimir tot în clasa noua e?

- Da, tot într-a noua e. Doar că eu învăț la școala moldovenească numărul unu, pe când el la școala rusă numărul patru. În rest, ambii suntem elevi în clasa a noua. Suntem de-o seamă.

 - Grozav, îmi spuse Cezar și se uită cu încântare la Vladimir care ne privea nedumerit și nervos, pentru că nu o rupea deloc în română și nu știa ce ne-am putut spune noi până acum. Tatăl său mai știa câteva cuvinte, pe când Vladimir nu știa nici măcar unul, deși tatăl și mama lui se trăgeau de peste Prut. Tatăl său se născuse la București, iar mama sa, la Craiova. Ocupația Basarabiei i-a prins pe ambii la Chișinău, în timp ce construiau podul de peste Bâc, căci amândoi erau ingineri de poduri. Nu s-au refugiat peste Prut sperând că ocupația va fi temporară, dar n-a fost să fie așa.

Ca români, tovarășul Camil și tovarășa Izabela Ionescu au avut numai necazuri. Au fost și deportați în Siberia, unde au petrecut cei mai îngrozitori ani din viața lor. Pentru a putea supraviețui, au încercat să uite că sunt români. Au intrat în partid și pe toți cei cinci copiii ai lor i-au dat la școli rusești, inclusiv pe Vova, și cu ei acasă discutau doar în rusă, chiar și după ce s-au întors la Chișinău.

Dominic, tatăl lui Cezar, adică fratele lui Camil, a trăit toată viața la București, unde s-a afirmat ca actor, jucând în sute de spectacole cu mare succes la public, dar a avut mereu un vis, să-și găsească fratele – ei fiind doar doi copii la părinți, iar părinții lor fiind morți – voia foarte tare să dea de Camil, de care a fost foarte legat în copilărie și, pentru asta, s-a dat și de ceasul morții, numai să-i dea de urme.  Știa doar un singur lucru, că trăia la Chișinău. Unde numai nu a întrebat de el. În sfârșit, acesta i-a răspuns și el a venit să-l vadă.

Dar deja erau amândoi bătrâni. Era anul 1978 și Camil avea 68 de ani, iar Dominic, 72. S-au îmbrățișat și s-au tot pupat toată seara, numai că nu prea puteau vorbi înde ei, deoarece Camil aproape că-și uitase limba maternă, iar copiii săi nu o știau deloc. O mai rupea cât de cât doamna Izabela, și, cu ajutorul ei, și-au putut rememora viața.

Cezar ar fi vrut să vadă orașul, și i-a spus despre asta doamnei Izabela. Aceasta i-a sugerat lui Vladimir să-și calce pe inimă și să-l invite cu ei pe Nicolae, care vorbea strălucit atât româna cât și rusa.

Și el m-a chemat. Ca să-i ajut atunci când or să vrea să-și spună te miri ce.

- Paideiom catatsea na mașincah, unde făcu Vladimir.

- Ce-a zis? mă întrebă văru-său.

- Să mergem să ne dăm cu mașinuțele.

- Haidem, a încuviințat Cezar.

Am mers la parcul de mașinuțe electrice pentru copii, unde taxa de intrare era de douăzeci de copeici. De acolo am ieșit abia peste două ceasuri, și eu fără nici un chior în buzunar. În schimb, eram fericit.

Vladimir ne-a invitat la Guguță, ca să mâncăm o înghețată.

Chelnerul – un bărbat gras și transpirat – nu știa românește și Cezar mă rugă întreb dacă au și prăjitură cu ciocolată.

- Imeiem, caneșna, imeiem, mi-a zis chelnerul.

- Au, desigur, că au, i-am tradus lui Cezar.

- Atunci eu vreau una. Vreau o prăjitură cu ciocolată și o înghețată.

I-am tradus chelnerului.

- I șto-to papiti?

- Și ceva de băut? i-am tălmăcit eu lui Cezar.

- O limonadă.

- Tu nu-ți iei nimic? mă întrebă Cezar.

- Nimic.

- De ce?

- Cum să-ți spun?

- N-ai bani?

- N-am.

- Lasă că-ți fac eu cinste. Zi-i chelnerul să-ți aducă și ție ce-am comandat noi.

I-am spus.

- Șto on scazal ? m-a iscodit Vova.

- Ce te întreabă? se interesă Cezar.

- Vrea să știe ce mi-ai spus.

- Nu-i spune că ți-am făcut cinste.

- Șto on scazal seiceas?

- Șto emu oceni nravitsea zdesi.

- Precrasno.

Cezar a scos două cutiuțe lucioase din rucsac, el avea rucsac, un nou prilej de-al privi cu invidie. Cutiuțele alea lucioase și mici cât două cutii de chibrituri le împinse spre noi, una spre mine și alta spre Vova.

- Acesta-i un cadou pentru voi.

- Dar ce-s astea? l-am întrebat eu încurcat, întorcând cutia mea pe toate fețele.

- Șto tâ evo sprasil ? mă luă Vova la bani mărunți.

- Șto ăta tacoie?

- Ne scajâ șto tâ ne znaieși șto ăta tacoie?

- Ne znaiu.

- Ăta prezervativâ , mi-a explicat Vova hohotind. On ne znaiet șto ăta prezervativâ , râdea el de mine, ținându-se cu mâinile de burtă. Au început și oamenii de la mesele vecine să se zgâiască la noi, iar unii să râdă. Vladimir a luat ambele cutii de prezervative de pe masă și și le-a băgat în buzunar.

- Dar ce-a de-a doua e pentru Nicolae, l-a atenționat Cezar.

I-am tradus.

- Scajâ emu șto tebe ne nujno i tâ reșâl mne padariti.

I-am zis că i-o dăruiesc lui Vova.

- Ai vrut tu sau Vladimir te-a forțat?

- Eu.

Cezar m-a privit cu neîncredere, dar nu a mai insistat să-i dau și alte explicații.

- Sprasi evo esli on uje spal il net s devușcami?

Vladimir te întreabă dacă te-ai culcat sau nu cu vreo fată, i-am tradus eu lui Cezar.

- Da, m-am culcat.

- So scalchimi?

- Cu câte, te întreabă Vladimir.

- Cu trei.

- A ia ni s adnoi, se plânse Vova.

- Dar Vova cu niciuna.

- I cac bâlo?

- Și cum a fost, te întreabă Vova.

- De nepovestit.

- Șto on scazal ?

- Prevashodno.

Vladimir îl privi cu admirație. Cum, de altfel, îl priveam și eu. Dar se lăsă întunericul și trebuia să ne cărăm acasă. Vladimir a chemat chelnerul, dar Cezar nu l-a lăsat să plătească și a plătit pentru toți, inclusiv pentru mine. Când să ieșim din cafenea, a rămas un pic mai în urmă și mi-a strecurat și mie în buzunar o cutie de prezervative.

A doua zi ne-am înțeles să ieșim la agățat fete în oraș.